„În Serbia îmi zic român, iar în România sârb“

A venit în Reşiţa pe la începutul anilor ’90. Nu neaparat ca să rămână. S-a apucat însă de lucru, cu lemnul, şi a tot amânat întoarcerea acasă, în satul Osaniţa, din Serbia, acolo unde se născuse şi crescuse la poalele munţilor. După aproape douăzeci de ani de stat în România, se pregăteşte să le ofere reşiţenilor o pensiune aşezată, cum altfel?, în mijlocul pădurii.

Pe scurt, aceasta este povestea lui Svilen Dulkan, românul cu nume sârbesc, născut în partea dreaptă a Dunării, în locul în care „încep Munţii Carpaţi“. Undeva, în dreptul Orşovei, în apropierea oraşului Maidanpek. De la el încolo, se deschide Valea Timocului, unde românii nu sunt recunoscuţi ca atare de sârbi. „La noi în sat, toţi vorbesc româneşte. Nu ca pe la voi, dar ne înţelegem româneşte. Abia din al doilea an de şcoală copiii noştri sunt puşi să înveţe în limba sârbă, pentru că acasă se vorbeşte româneşte“, ne explică Svilen cum stau lucrurile.

Omul sfinţeşte locul

La Reşiţa s-a însurat pentru a doua oară, cu o oltencă din Caracal, colegă de generaţie cu otevistul Dan Diaconescu, şi-a cumpărat un gater, la Câlnic, şi câţiva ani a scos bani frumoşi din această afacere. Când lucrurile au început să scârţie, a lichidat firma şi, tot gândindu-se de ce să se apuce, a citit un anunţ la mica publicitate legat de vânzarea unui teren situat pe lângă staţia electrică de înaltă tensiune de la KM 8. Râde, amintindu-şi de ce a găsit acolo: „Aici era numai lăstăriş, copaci şi rugi de mure. La vecinul meu se termina civilizaţia, iar de aici încolo (ne arată cu mâna proprietatea de aproape un hectar şi jumătate), începea sălbăticia. Drumul pe care aţi venit trecea mai jos de unde stăm noi acum. Dar m-am învoit cu omul ăla din Ţerova să-i cumpăr terenul. Am bătut palma, după care m-am dus la primarul de atunci, domnul Mircea Popa, care, când a auzit că am de gând să fac o pensiune, mi-a dat un buldozer cu care mi-am făcut treaba singur“.

„Vreau să las ceva frumos în urma mea“

De patru ani locuieşte departe de lume. Aproape singur. Nevasta, care pe vremuri a lucrat ca ospătară la „Trandafirul“, la Petrică Vaceanovshi, e mai tot timpul plecată la muncă în Austria. Cu banii primiţi pe apartamentul cu patru camere de la bloc şi cu economiile ce le mai avea, Svilen Dulkan s-a pus pe treabă. A defrişat terenul, a îndreptat ce se putea îndrepta, a mutat drumul cu câţiva metri mai sus, după care şi-a construit o căsuţă cochetă, cu etaj şi beci, o bucătărie de vară, şi-a cumpărat centrală pe lemne. Dorinţa de a construi o pensiune nu l-a părăsit niciodată. „Comoara“, după cum este cunoscut locul pe care o construieşte. Nu a apelat la arhitecţi sau la specialişti în construcţii civile. Totul a fost gândit doar de el. Ajutat de un om-doi, s-a pus pe treabă. Cu răbdare şi pasiune. Construcţia nu este încă terminată. După socoteala sa, cu banii câştigaţi de nevastă în Austria, la anul ar putea fi gata. Dar şi aşa este mândru de ceea ce a făcut până acum: „Aproape că am făcut totul singur, după cum mi-am imaginat eu că ar trebui să arate. Uitaţi-vă în sala asta, toate mesele şi scaunele astea artizanale sunt făcute de mine. Că mă pricep să lucrez lemnul. Mai am de podit şi de făcut câteva finisări. Dar şi aşa vin oameni să mă roage să ţină petreceri aici. Nu se poate, deocamdată, dar îmi primesc cu drag prietenii să frigem un miel sau un purcel la proţapul sârbesc, să le fac o ciorbă la ceaun şi să se simtă bine în mijlocul pădurii“.

Deşi ne cunoscuserăm doar de câteva minute, lui Svilen Dulkan nu i-a fost teamă să ne poftească să vedem cum are aranjată casa. Chiar dacă stă în pădure, condiţiile sunt de oraş. Doar internetul îi lipseşte, pe moment. „Vreau să las ceva frumos în urma mea“. „Cui?“, am întrebat noi. „Cui s-o nimeri. Nevasta are două fete, iar eu trei copii, dar cine ştie dacă vreunul vine aici. Fetele au terminat facultatea şi stau la Timişoara, iar băieţii mei sunt la muncă în Italia“. „Şi atunci?“ „Vedem noi. Numai să fim sănătoşi“, ne răspunde Dulkan senin.

La plecare, ne conduce până în drum, însoţit de cei cinci câini ai săi. Şi ne roagă să trecem la vară pe la el. Aşa vom face, Svilen Dulkan!