„... Acum mă simt acasă în ambele limbi, pentru că trăiesc în duhul amândurora...”

Liubiţa Raichici s-a născut în 19 ianuarie 1962, la Belobreşca, judeţul Caraş-Severin. A absolvit Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Filologie. Este doctor în filologie, susţinându-şi doctoratul cu tema „Vasko Popa în literatura română”. Din octombrie 2010, este directoarea Direcţiei pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional a judeţului Caraş-Severin. A reprezentat minoritatea sârbă din Caraş-Severin în Primul Parlament al României, a lucrat ca bibliotecar, jurnalist, consilier superior la Direcţia pentru Cultură. A publicat zeci de volume de poezie şi eseuri, majoritatea în limba sârbă.

M-am întâlnit de mai multe ori cu Liubiţa Raichici, la diferite manifestări culturale organizate la Reşiţa. Ne-am cunoscut personal s-a întâmplat la primul Festival de Poezie din capitala judeţului Caraş-Severin, oraşul Reşiţa, unde am avut onoarea sa particip. Având o corespondenţă, când timpul ne permite la amândoi, am reuşit să realizez un interviu de suflet cu această femeie minunată şi o poeta dragă mie.

- Liubiţa, de unde şi de când pasiunea ta pentru poezie?

- Cu poezia m-am născut, este un dar primit de Sus, aşa cum toate darurile bune de la Părintele Luminilor vin. În serile lungi de iarnă, când bunica lucra la războiul de ţesut şi se străngeau la noi vecinele cu lucrul de mână, eu mă urcam pe un scăunel şi ,,recitam“ ore în şir... nu ştiam o literă, nu citisem un rând, dar ,,recitam“... Lecturile ulterioare
mi-au adus doar suportul tehnic necesar exprimării stărilor preexistente, dar şi mult îmbogăţite ulterior.

- Cântăreşti mult înainte de a aşterne pe hârtie gândurile?

- Le aştern aşa cum vin, după care le "lucrez”, unele devin de nerecunoscut, altele rămân aşa cum au fost.

- Ce înseamnă poezia pentru tine?

- Modalitatea în care mi-a poruncit mie Dumnezeu să-L iubesc! Cuvântul este cea mai puternică ,,armă“ pe pământ şi am certitudinea că voi da socoteală pentru felul în care îl folosesc. Cred că responsabilitatea cea mai mare revine intelectualilor, cu darul cuvântului, pentru că ei sunt formatorii de opinii... şi de aceea păşesc cu mare grijă pe acest tărâm, să nu fie cumva ,,vai vouă, fariseilor“!

- Crezi că poetul este îndreptăţit să creadă că i s-a dat un talent de la Dumnezeu pentru a remodela lumea, de a o retrăi şi apoi de a o retransmite celor ce iubesc poezia?

- Nu ştiu dacă poeţii trebuie să remodeleze lumea, mai degrabă cred că au sarcină de-a apropia pământescul de ceresc, materialul de spiritual, de a-L sluji pe Dumnezeu făcând ,,vizibil” Frumosul duhovnicesc care nu-i la îndemână oamenilor, aflaţi în alte slujiri, nu-i aşa?

- Poate poezia să salveze frumuseţea unor sentimente care azi riscă să fie măcinate de partea materială?

- Sentimentele, emoţiile, empatia, frumosul, toate aceste valenţe ale spiritului uman sunt, nu întâmplător, la mare dispreţ... preţuite fiind, de cealaltă parte, cele materiale, vizibile, palpabile, indiferent cum dobândite... ca să faci ce vrei cu omul, trebuie mai întâi să-l îndobitoceşti, prezentând minţii şi sufletului ţinte false, facile, desacralizate, ne-bune, nefolositoare, antimântuitoare, ca şi când ar fi bune, înlocuind duhul cu trupul... Şi bietul om aflat sub povara obligaţiilor cotidiene exagerate nu mai are tăria de-a percepe minciuna... Toată lumea se grăbeşte, înspre ce, mă întreb? Ar fi de mare folos dacă s-ar prezenta şi reversul ,,sclipitoarelor” imagini... Oare nimeni nu-şi pune problema de ce se sinucid cei „glorioşi”, cei „bogaţi”, cei „pe val”... Pentru că s-au ocupat de alte treburi, „mai importante” şi l-au pierdut pe Dumnezeu... Adevărata poezie este păstrătoarea esenţei divine, şi acesta este rolul ei cel mai de preţ. Orice lucrare pe planeta acesta care nu-L are în centrul ei pe Dumnezeu este cel puţin inutilă... Când bunica mea, de exemplu, semăna fasolea, se închina mai întâi, se ruga şi după aceea semăna... În Banat şi acum închini pâinea înainte de-a o tăia, şi exemple ar fi nenumărate... Cu atât mai mult cuvântul trebuie să fie imaginea Cuvântul Celui de Sus, altfel e otravă, e sminteală...

- Care este deosebirea dintre un poet şi scriitor?

- Dacă sunt veritabili şi unul şi celălalt, nu este nicio diferenţă.

- Draga Liubiţa, crezi că românii risipiţi prin lume se deosebesc de cei de acasă?

- Se deosebesc ori datorită gradului lor de disperare şi dezacord faţă de propria naţiune care i-a „trimis“ la străini, ori din „nevoia“ unui trai mai bun, aici mă gândesc strict la cel material, despre cel spiritual nu cred că poate fi vorba... Eu fiind sârboiacă, de multe ori am fost întrebată de ce nu am părâsit România, având desigur alternativa Iugoslaviei, incomparabil mai dezvoltate, în tinereţea mea, decât România. Nu am plecat pentru că am avut încredere în Dumnezeu, că ştie El ce face, şi dacă m-a adus în România, înseamnă că aici e locul meu şi lucrarea mea... Şi, în ciuda tuturor piedicilor, care n-au fost puţine (familia mea a fost deportată în Bărăgan, sărăcită, fărămiţată), în ciuda comunismului, a faptului că am învăţat târziu româneşte, iată că s-a adeverit că alegerea pe care Domnul a făcut-o pentru mine a fost de departe cea mai bună... Poate că aş fi fost mai înstărită şi mai ,,pusă în lumină“ dacă plecam, dar nu mi-aş fi îndeplinit rostul... Şi atunci, toate celelalte cred eu c-ar fi fost absolut inutile... Aşa am primit în dar două patrii, două inimi, două literaturi, două slujiri, şi crede-mă că nu e simplu, dar e înălţător...

- Scrii in limba româna şi sârbă!Este o asemânare sau e deosebire în exprimarea sentimentelor trăite?

- Există pentru fiecare om o limbă "afectivă“, limba în care a trăit primele emoţii. Pentru mine aceasta este limba sârbă, singură în care scriu poezie. Limba română am învăţat-o ca pe oricare altă limba străină... a trecut mult timp până i-am simţit sufletul şi până „m-a primit“, acum mă simt acasă în ambele limbi, pentru că trăiesc în duhul amândurora...

- Am participat datorita ţie la „Festivalul Internaţional de poezie Reşiţa“. De aceea te întreb care sunt concluziile, tu fiind OMUL care a iniţiat şi organizat această manifestare?

- Sigur, ca unora care şi-au trăit tinereţea în comunism, am constatat că ne lipseşte marketingul... Aşa cum noi privim cu mare respect la valorile altora (chiar preluăm, fără discernământ, mai tot ce nu-i al nostru, ca şi când acest lucru ar fi condiţia valorii!!!), este firesc să cunoască şi alţii specificul şi unicitatea culturii nostre, să ne cunoască în esenţă... Acesta este scopul Festivalului... Avem poeţi buni şi foarte buni, trăim în secolul XXI, şi nu suntem la marginea lumii spirituale, cum se tot insinuează.

- Care este soarta omului de cultură din România de azi?

- Sorta omului de peste tot este şi cum şi-o face el, bine zice românul că ,,Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi pune în traistă“. Deci, am primit de la Domnul, acum trebuie să ne suflecăm mănecile şi să dăm, acesta e rostul... Îmi displac profund lamentările de toate felurile, unde „ceilalţi“ sunt vinovaţi... Singurii vinovaţi suntem numai noi, pentru toate nerealizările nostre, omul care-şi face datoria, indiferent de rezultatele obţinute, va fi împăcat şi împlinit... Or, acest lucru, să ne facem treaba cu acribie şi cu dăruire, „pe viaţă şi pe moarte“, depinde exclusiv de noi!

- Crezi că scriitorul şi poetul este obligat acum la un anumit tip de comportament?

- Cred că are obligaţii morale, înainte de toate, şi cred că, deocamdată, nu se ridică la nivelul responsabilităţilor sale... „Creaţia“ presupune, în cel mai fericit mod, imitarea lui Dumnezeu, şi, ca atare, răspunderea pentru acestă „imitare“ este enormă... Intelectualul român încă nu coagulează cu confraţii lui pentru materializarea ideilor de interes general, se sfieşte să fie patriot, nu are curajul opiniilor sale, de frica persecuţiilor... Elita românerască are mari restanţe la toate capitolele, dar cred că lucrurile se vor schimba în timp... Viaţa e prea scurtă pentru a sta şi a aştepta aşa-zisele oportunităţi, aşa că noi am pornit la drum, asumându-ne toate greşelile inerente, cu problemele însoţitoare cu tot. Trebuie să specific că spre deosebire de alte spaţii culturale româneşti, în Caraş-Severin cultura are şi sprijin politic, ceea ce, trebuie să recunosc, ne deosebeşte aproape de toţi ceilalţi şi ne ajută. Aici mă refer la preşedintele Consiliului Judeţean Caraş-Severin, Sorin Frunzăverde, pentru că a avut curajul să susţină un Festival Internaţional de Poezie, în periada cea mai „improprie“ poeziei... iar noi ne-am străduit să nu dezamăgim această încredere şi rezultatele nu au întârziat să apară.

- Scriitorii sunt mai buni cu cât revin la dispute estetice sau sunt duşi de val?

- În categoria „scriitori” intră puţini scriitori veritabili. În fond, orice om alfabetizat într-o limbă poate scrie ce-i trece prin cap, poate publica dacă are fonduri, nu-l opreşte nimeni, şi se poate declara scriitor. De aceea, aici găsim mulţi oameni culţi şi orgolioşi, mulţi frustraţi, mulţi parveniţi... Aadevăratul scriitor este cel care se află în slujba semenilor, contribuind la scrierea adevăratei istorii, la înfruntarea celei false, la întărirea valorilor naţionale şi universale şi multe altele.

- Contează în viaţă dacă întâlneşti omul potrivit şi dacă are importanţă prietenia în formarea eului?

- Totul are importanţa în formarea eului, în egală măsură succesul şi eşecul, prietenia şi duşmănia, oamenii buni şi oamenii mai puţin buni... Cine vrea să rodească va învăţa din toate, se va întări, va ierta şi va merge mai departe... Cine nu vrea să-şi i-a crucea şi să meargă, pe acela nici cele mai bune condiţii de pe pământ nu-l pot ajuta... Atâta timp cât trăim, la noi este şi pâinea şi cuţitul, tot restul sunt numai scuze.

- Dragă Liubiţa, îţi mulţumesc pentru interviu. Sper într-o prietenie de durată şi constructivă în domneniul artei, între doi oameni reprezentând minorităţile din România, o sârboaică şi un ungur-neamţ care însă gândim şi ne exprimăm de cele mai multe ori în limba română.