„Am sacrificat cei mai frumoşi ani din viaţă. Inclusiv copilăria“

Nume: Alina Vuc. Ocupaţia: elevă care va trece în clasa a XII-a. Vârsta: 17 ani şi jumătate. Zi de naştere: 4 octombrie. Ocupaţia extraşcolară: sportivă. Disciplina: lupte. Antrenor: Nicolae Constantin. Palmares: multiplă campioană naţională la cadete şi junioare, medalii de bronz la Campionatul European de la Sarajevo şi Zrenjanin şi Campionatul Mondial-Bucureşti, 2011. O carte de vizită impresionantă pentru o sportivă care visează la aurul european şi mondial.

- Într-o lume în care fetele se orientează, mai degrabă, spre gimnastică sau atletism, tu ai ales luptele. De ce?

- La început a fost curiozitatea. În 2003, pe când aveam doar nouă ani şi jumătate, mi-au atras atenţia câteva afişe de la şcoala în care învăţam. Se căutau fete pentru această disciplină. Aproape pe loc, m-am hotărât să mă duc şi eu, să văd despre ce era vorba. Luptele sunt un sport de contact care te provoacă mereu. Ele nu provoacă violenţa, după cum ar crede unii, ci îţi pune în mişcare fiecare muşchi al corpului.

- Nu te-ai speriat când ai văzut ce se întâmplă pe salteaua de antrenament?

- Poate părea surprinzător. Nu numai că nu m-am speriat, dar mi-a plăcut din primul moment, după care, cu fiecare zi ce trecea, îmi întărea convingerea că nu făcusem o alegere greşită. Luptele, ca oricare altă activitate sportivă, te ajută să te maturizezi şi te responsabilizează.

- Să înţeleg că, în cazul tău, copilăria nu a însemnat şotron sau săritul corzii în faţa blocului?

- (Râde) Dacă îmi amintesc bine, nu m-am jucat nici cu păpuşile. Nu pentru că nu le aveam. Preocupările au fost mereu altele. Şi nici nu am sărit coarda, ca orice copil, sau nu m-am jucat „elasticul“ în faţa blocului, aşa cum o făceau alţii de vârsta mea. O dovadă în acest sens este faptul că, nici acum nu sar bine coarda la antrenamente. Sincer, am sacrificat cei mai frumoşi ani, în primul rand pe cei din copilărie, pentru sport, dar nu-mi pare rău.

- Ai 17 ani şi jumătate şi eşti o domnişoară foarte frumoasă. Spune-mi, ai un prieten?

- Nu. Nu am timp pentru aşa ceva. Sunt prea mult timp plecată de acasă. Cam zece luni pe an... În Centrul Olimpic de la Sf. Gheorghe, acolo unde mă pregătesc, stau 300 de zile calendaristice. Am doar 65 de zile libere, timp în care nu ştiu ce să fac mai întâi. În rest, antrenamente şi iar antrenamente. La sfârşitul unei zile atât de obositoare, nu mai ai poftă de nimic. Fiecare lucru la vremea sa. Inclusiv prietenul.

- Ce sentiment te încearcă când urci pe podium, privind la Tricolorul de pe catarg?

- Unul de fericire, ce nu se poate exprima în cuvinte. Nu se compară cu nimic din ceea ce simţi în viaţa de toate zilele. Credeţi-mă, e ceva ce trebuie trăit şi nicidecum de povestit, pentru că orice cuvânt ar fi sărac să exprime starea prin care treci în acele momente.

- Până acum, te-ai mulţumit doar cu medaliile de bronz, fie că au fost „Europene“, fie că ai concurat la „Mondiale“...

- Din păcate, da. Dar e bine că am ajuns aici, de unde performanţele mari pot fi atacate cu şi mai multă încredere. Mai am încă doi ani de juniorat, iar acest lucru e benefic în dobândirea experienţei necesare pentru marile competiţii.

- Deci...

- E normal să-mi doresc mai mult, la Europene şi Mondiale. O medalie de argint şi, de ce nu?, un titlu continental sau mondial. Totul depinde de mine, de felul cum mă voi pregăti în continuare. Am adversare foarte puternice, dar nu mă sperie competiţia.

- În afară de o diplomă şi o medalie, cum sunt răsplătite eforturile depuse pentru obţinerea unei performanţe de acest gen?

- Sincer?

- Da...

- La Europene am primit 2.000 de lei din partea federaţiei, iar antrenorul Nicolae Constantin, pe jumătate. După mondialele de la Bucureşti se aude că vor fi mai mulţi bani, vreo 3.000. Şi domnul antrenor va primi ceva în plus.

- Ce vei face cu banii?

- (Ia întrebarea în serios) Nici nu ştiu dacă îmi ajung să fac cinste prietenilor cu suc şi prăjituri. La urma-urmei, cred că performanţa şi sportul în sine sunt mai presus de bani.