„Când am anunţat că vreau să ies din Partidul Comunist, mă priveau ca pe un extraterestru”

Anton Georgescu s-a născut în 1 octombrie, 1942, la Craiova, însă, de la vârsta de doi ani a copilărit în oraşul Sânicolau Mare, în judeţul Timiş, unde a urmat cursurile şcolii generale şi liceale. A absolvit Institutul Politehnic din Timişoara în 1965 şi şi-a desfăşurat cea mai mare parte a activităţii profesionale la Institutul de Studii şi Proiectări Hidroenergetice, din cadrul UCM Reşiţa. A publicat volumele de eseuri „Gândul în cetate – împotrivire la vremuri” şi „Alte gânduri – pro-teste la vremuri”, precum şi numeroase articole în publicaţiile Reşiţa, Prisma şi Banatul Montan. Este membru al Cenaclului literar Semenicul, al Casei de Cultură a Sindicatelor din Reşiţa.

- Cum era Sânicolau Mare, in illo tempore?

- Pentru mine „illo tempore” reprezintă jumătatea secolului trecut, a fost timpul mitic al copilăriei. Desigur, am aflat şi despre vremuri mai vechi, despre vremurile cu adevărat de aur ale oraşului, dar despre acelea îi las pe istorici să vorbească. Comuniştii au transferat acest calificativ, „epoca de aur” la perioada în care ei erau la putere, însă, în realitate, a fost exact... invers. În copilăria mea, Sânicolau Mare era un orăşel agricol, aşa a fost denumit oraşul după terminologia şi, în final, conform cu ideologia acelor vremuri. Avea aproximativ zece-doisprezece mii de locuitori, iar acum are puţin peste paisprezece mii.

- Şi ce făcea copilul Anton Georgescu în oraşul agricol Sânicolau Mare? Se juca pe stradă cu cercul?

- Da, da, sigur, alergam pe stradă desculţ, cu cercul, deşi eram grăsuţ pe vremea aceea, ceea ce îi făcea pe copii, care nu se sfiesc să spună adevărul în gura mare, să mă strige „grasul” şi nu am simţit că ar fi ceva rău în treaba asta. Erau două variante de cerc, era cercul mic, cam de dimensiunea unei roţi de cărucior, care era condus cu o vergea de sârmă, îndoită special la capăt, ca să ghideze cercul, şi cercul mare, din lemn, care era condus cu un simplu băţ. Alergarea cu cercul avea conotaţiile psihologice specifice fiecărui copil, unii ne imaginam că participăm la o călătorie, alţii la un concurs, alţii se întreceau cu ei îşişi.

- Astăzi nu mai aleargă nimeni pe stradă cu cercul. Sau n-am mai văzut eu?

- Nu, nu cred că mai aleargă nimeni cu cercul, pentru că atâta tehnică a apărut în favoarea copiilor...

- Neapărat în favoarea?

- În multe privinţe, da. Nu neapărat, dar în multe privinţe în favoarea copiilor. De exemplu, dacă luăm în considerare exerciţiile de alergare, au apărut patinele cu rotile. După 1990 am văzut pe stradă mulţi tineri cum alergau cu rotile şi tare m-am bucurat. Pur şi simplu mă bucuram văzându-i tineri, atletici, bucuroşi de mişcare. Chiar mă emoţionează şi acum, când mă gândesc la această imagine. Eram bucuros chiar şi pentru motivul că până atunci tinerii nu aveau astfel de mijloace, nu aveau cu ce se juca, pur şi simplu, mulţi dintre ei se jucau cu resturi din gunoaie, îşi construiau singuri jucării, foarte multe primitive. Era o tristeţe, iată, inclusiv sub acest aspect, printre multe altele. Bine, eu am resimţit această tristeţe, probabil nu şi copiii, deoarece copiii au vocaţia de a fi fericiţi în orice vremuri. Totuşi, când luau nişte lemne, bidoane sau table, pe care le loveau între ele, printre blocuri, nu cred că erau foarte fericiţi.

- Ce alte jocuri erau practicate de copiii din anii cincizeci, în Sânicolau Mare?

- Hmmm, jucam capra, un joc care nu necesită niciun fel de materiale, era nevoie pur şi simplu de un grup de copiii, dar necesita şi unele calităţi atletice. Erau câteva zeci de scheme, de metode, de a sări peste parteneri, era un joc solicitant şi, uneori, riscant. Era un joc care merita să fie jucat. Ştiu că am văzut copii care joacă acest joc şi în zilele noastre. Mai jucam cacica sau ţurca. Aaaa, şi aici erau adevăraţi performeri, care ştiau să jongleze, lovind de mai multe ori, în aer, cu băţul lung, ciotul mai scurt şi ascuţit la capete, cum ai juca o minge de ping-pong pe paletă. Apoi lansau băţul scurt până departe şi se numărau paşii, pentru a se stabili câştigătorul. Citeam şi multe cărţi, cititul, pe vremea aceea era şi o distracţie. Mai jucam cărţi, jucam hoţii şi vardiştii, prinsa, fotbal. La fotbal foloseam mingi de cârpe şi jucam de multe ori desculţi, în praf sau în noroi, depinde de vreme. Erau mai multe străzi nepavate, pline de praf şi când treceau cirezile de vite, praful se ridica miraculos în soare. Pentru mine era o imagine foarte frumoasă. În plus, văcarii foloseau o goarnă cu care anunţau adunarea cirezii şi ştiu că goarna aceea m-a fascinat în copilărie.

- Revenind la jocuri, vă jucaţi împreună cu fetele?

- Nu, ele se jucau separat, deşi mergeam la şcoală împreună cu fetele, cred că s-a prelungit acea tradiţie, de pe vremea în care clasele de fete erau separate. Ele aveau alte jocuri. Dar, pe lângă şcoală aveam şi jocuri comune, de exemplu completarea acelor oracole, cu tot felul de întrebări-standard, după care puteai să îţi dai seama cine îţi sunt prietenii, cine este fata care te place, fiindcă, evident, fetele ne interesau. Le scriam bileţele.

- Păi, da, nu aveaţi internet şi reţele de socializare.

- Nu aveam, dar era un aer, zic eu, ceva mai vestic, aer care se simte şi acum, rezultat probabil din aşezarea localităţii mai aproape de graniţa de vest. Erau şi multe naţionalităţi, erau nemţi, unguri, sârbi, evrei. Unii evrei cărora le fuseseră naţionalizate magazinele continuau să fie gestionari în fostele lor prăvălii şi făceau un comerţ civilizat. Sânicolau Mare a fost şi este un orăşel civilizat, care acum trăieşte o frumoasă revitalizare economică. În adolescenţă era un orăşel agricol, dar avea şi instituţii cu specific urban. De exemplu avea un liceu foarte bun, deşi fusese înfiinţat cu doar câţiva ani mai devreme. Le port un respect şi admiraţie deosebite dascălilor mei de acolo... dirigintelui meu, Vasile Casap, care mai trăieşte, e stabilit la Timişoara, un om care m-a învăţat nu numai limba şi literatura română, ci şi multe altele. Am făcut şi teatru în liceu, printre altele, am fost Marius Chicoş Rostogan şi am smuls ropote de aplauze. Am făcut şi turnee prin sate şi oamenii râdeau cu lacrimi. Deci, am făcut oameni fericiţi.

- După liceu aţi ales Politehnica din Timişoara.

- Da, a fost un moment de cotitură în viaţa mea. Eu, de fapt, am vrut să mă fac arhitect, simţeam că asta mi se potriveşte, dar, spre neşansa mea... Sau, cine ştie, dacă pot să-i spun neşansă, poate că aşa trebuia să fie. Deci, secţia de conductori arhitecţi de la Timişoara s-a desfiinţat chiar atunci când urma să dau eu examen la facultate şi s-a reînfiinţat câţiva ani mai târziu... Aşa se tot făceau reforme ale învăţământului şi în acele vremuri, astfel că nu a fost nicio generaţie de studenţi, care să intre şi să iese din facultate în acelaşi sistem. Mereu sistemul era bulversat, de sus, în numele reformei. Prin urmare, ţinând cont şi de tendinţele de atunci, când industrializarea era cuvântul de ordine, am optat pentru Politehnică, secţia de Maşini Hidraulice. Asta mi-a sunat mie mai bine, m-am gândit că este o secţie, deşi tehnică, ceva mai umanistă. Mă gândeam la turbine, hidrocentrale, la munţi, la ape... Şi cred că nu am greşit. Mi-a plăcut ce am făcut în domeniu.

- Au avut şi părinţii un rol în această decizie? Părinţii dumneavoastră erau oameni de oraş ori aveau rădăcini ţărăneşti?

- Cred că decizia am luat-o singur, deşi am ţinut, într-un fel cont de posibilităţile lor. Mama era casnică, tatăl meu medic, dar nu stăteam grozav din punct de vedere material, tocmai de aceea am renunţat să merg la arhitectură, la Bucureşti. Am ales Timişoara, fiindcă era mai accesibilă, fiind mai aproape, mai puţin costisitoare. Părinţii mei aveau origini urbane, tata era oltean de la Craiova, Georgescu, cu strămoşi macedoromâni, şi mama, cu rădăcini germane, Koller, de la Cernăuţi. Desigur, ca tot omul, în ascendenţă, am şi strămoşi ţărani, nu e nici un necaz în asta, dimpotrivă. Aşadar, am terminat Maşini Hidraulice şi am vrut să merg la Braşov sau la Timişoara, însă oraşele mari erau oraşe închise. Repartiţiile erau prilej de mare tevatură şi joc de influenţe, joc la care nu m-am priceput niciodată. Aşa că a trebuit să aleg Reşiţa, un oraş despre care, în vremea aceea consideram că nu-l are de loc pe „vino-ncoace”, dimpotrivă, îl avea mai degrabă pe „du-te-ncolo”. Aşadar, cu nostalgia arhitecturii, căzut în cu totul altceva, am venit să construiesc socialismul, la Reşiţa. Bun, am zis, socialismul, ca socialismul, dar doza aceea de patriotism autentic, care te face să-ţi faci datoria cu conştiiciozitate o aveam, indiscutabil.

- Aţi ajuns, totuşi, la un institut care a făcut ceva legendă, Institutul de Proiectări Hidroenergetice, de la UCMR, mă rog, care a avut diferite denumiri.

- Nu de la început. Institutul atunci nici nu exista, dar profesorii mei, mai ales şeful de catedră, academicianul Ioan Anton, Dumnezeu să-l ierte, că a murit anul acesta, mi-a spus că se face institutul şi va exista o colaborare cu Politehnica din Timişoara, că o să fie o chestie serioasă şi am acceptat să vin la Reşiţa. Dar, când am venit eu, după armată, la Institutul de Proiectări, între timp înfiinţat, nu erau locuri. Mai întâi am lucrat în uzină, la secţia de Mecanică Grea, unde erau marile strunguri carusel nemţeşti şi ruseşti. Făceam şi schimbul de noapte, mă rog, foarte bine, aşa se cuvine să facă un tânăr inginer, să le înveţe pe toate. Apoi am lucrat la serviciul de Constructor Şef de la uzină şi am început să coordonez documentaţia. O activitate interesantă. Dar, visul meu era să plec la Timişoara care, cum spuneam, era oraş închis, iar uzina nu-mi dădea dezlegare, eram cum sunt acum fotbaliştii de acum, care nu sunt lăsaţi de cluburi să plece.

- Era un fel de legare de glie.

- Da, da, chiar când umblam pe la direcţiune, ca să obţin acordul să plec, le spuneam „Tovarăşu’ director, ce suntem noi aici, iobagi?”, dar ei îmi spuneau că, tovarăşu’ inginer, nu înţelegi politica partidului, uite, noi îţi dăm şi locuinţă. Da, chiar şi în condiţiile acelea se putea face meserie, dar viaţa personală îţi era puternic influenţată de diferiţi „factori”.

- Eraţi căsătorit când aţi venit la Reşiţa sau aici v-aţi căsătorit?

- Nu eram căsătorit şi, până la urmă am reuşit să plec pentru trei ani la Timişoara, unde m-am însurat, dar acolo am lucrat la Baza Academiei, ceea ce era onorant şi frumos, însă cu un salariu atât de mic, încât eram, cum să spun, ca un şobolan încolţit. Înainte de aceasta, însă, am intrat în Partid, la presiunea cadrelor, dar şi la presiunea familiei, ce să zic, am făcut imprudenţa să povestesc şi acasă de aceste presiuni şi iadul s-a înteţit, că aşa sunt vremurile, că nu-mi dau seama la ce mă expun, că trebuie să fac şi eu ce fac toţi. A fost un iad, am intra „de sâlă”, cum se zice în Banat, dar, să menţionez, am intrat într-o companie selectă. În 1969 era o oarecare deschidere în România, atunci a intrat în Partid şi Paul Goma, căci unii s-au lăsat păcăliţi de acea aparentă deschidere, se vorbea de o slăbire a şurubului, după evenimentul cu invadarea Cehoslovaciei de către sovietici. Eu zic că nu m-am lăsat „vrăjit”, Ceauşescu nu m-a păcălit cu falsul lui patriotism din ’68. Nu vreau să mă laud, dar aşa a fost. Nu aveam nicio afinitate cu comunismul, dar nu am rezistat presiunilor. Am depus armele şi am intrat în Partid. După episodul Timişoara am revenit la Reşiţa, împreună cu soţia, doamna profesoară Lucia Georgescu, nu?, aşa o chema atunci, dar nu aş vrea să vorbesc prea mult despre căsnicia mea. Nu a fost una reuşită, aş vrea să nu prea insist pe partea aceasta de poveste. Ideea este că am făcut o mare greşeală când am cedat presiunilor şi am intrat în Partid, când intrai era foarte greu să ieşi, ceea ce s-a şi dovedit, după vreo zece-unsprezece ani, când am avut mari probleme la ieşirea mea din Partidul Comunist.

- Cum aşa? Aţi făcut cerere să ieşiţi din Partidul Unic? Cum v-aţi motivat cererea?

- Păi, pe mine mă exasperau şedinţele politice, bătăile de cap, toate acele activităţi formale ale Partidului, şi am început să-mi pregătesc ieşirea, povestind, desigur, între patru ochi, tuturor colegilor, inclusiv activiştilor de partid, că eu aş cam ieşi din Partidul Comunist. Asta era prin anul 1980. Desigur că toţi mă priveau ca pe un extraterstru, îmi spuneau că fugi, măi, de aici, vezi-ţi de treabă, măi, asta e o nenorocire! Era cam nenorocire, pe vremea aia să ieşi din Partidul Unic, mai bine nu intrai, dar prostia fusese deja făcută. M-am gândit să spun că vreau să emigrez, dar activiştii s-au prins că era o motivaţie folosită şi de alţii, care după ce au ieşit din partid nu au mai plecat, aşa că încercau să te prelucreze, să te convingă. Eu, clar, nu aveam niciun gând să plec din ţară, aşa că am ales altă soluţie, le-am zis că nu mai plătesc cotizaţia. Iar s-au pus cu presiuni pe mine, că ce, cotizaţia nu e mare, că asta nu e un motiv să ies din Partid. În acea perioadă a fost o acţiune a Partidului de schimbare a carnetelor de membru, nu ştiu ce nu mai corespundea la stemă, la denumire, aşa că, după ce am predat carnetul pentru preschimbare, am refuzat să mai iau carnetul cel nou. Ce să vă spun, ce tevatură, câte discuţii, ce tensiune! Tocmai asta îmi ziceam, că şi de aceea a rămas România atât de mult în urmă, în loc să ne vedem de treabă, câtă energie se consuma în astfel de treburi! Energie negativă! Până la urmă au înţeles că nu e loc de întors cu mine şi au hotărât să mă excludă. Vedeţi bine, din Partidul Unic nu se putea ieşi cu demisie, trebuiau să te excludă. S-a făcut şedinţa de excludere, dar şi acolo, a trebuit, înainte de şedinţă, să duc muncă de convingere cu colegii mei, ca să voteze excluderea mea, ca nu cumva, crezând că mă apără, să voteze împotriva excluderii. Am avut şi acolo o surpriză neplăcută, fiindcă la cererea unui activist, un tovarăş pe nume Angheloiu, au trecut în motivaţia de excludere atitudinea mea duşmănoasă faţă de popor şi Partid. Eu am protestat, că nu am nicio atitudine duşmănoasă, dar, a rămas cum au vrut „ei”. Ştiu că am fost destul de deprimat din cauza acestei menţiuni, fiindcă atârna ca o tinichea de coadă şi mă puteam aştepta la tot felul de repercusiuni. Ştiam că Securitatea nu mai e ca cea din anii ’50, dar eram convins că pe baza unei astfel de acuzaţii scrise, puteau să mă facă oricând să dispar, pur şi simplu. Multe nopţi nu am dormit atunci şi după aceea.

- Excluderea aceasta a avut urmări neplăcute în plan profesional?

- Da, a avut, am fost, cum se spune, marginalizat. De exemplu, veneau la noi delegaţii străine şi eu nu aveam voie să intru în legătură cu ei. Comunicam numai prin interpuşi. Dar nu numai cu delegaţiile care veneau, era vorba despre orice document care trebuia să iasă din uzină, nu aveam voie să trimit nimic personal, totul trebuia verificat. Delegaţiile în străinătate erau excluse. Eu am pretenţia că am devenit un specialist în munca mea, dar trebuia să fiu „verificat” de tot felul de oameni care nu aveau competenţa necesară. A fost foarte greu, frustrant.

- Presupun că Revoluţia din ’89 a venit ca o eliberare.

- Da, a fost o uriaşă eliberare. A fost o imensă bucurie, un moment pe care îl aşteptam de mult, speram că se va întâmpla, şi parcă nu-mi venea să cred că se întâmplă aşa o minune.

- A adus Revoluţia raiul la care vă aşteptaţi?

- Nu. Ştiam că raiul pe Pământ nu există. Viaţa mea, după Revoluţie a fost foarte complicată, dar şi asta este o poveste lungă.

- Când am început acest interviu, am dorit să vorbim şi despre activitatea dumneavoastră de eseist, de jurnalist, de membru al Cenaclului Semenicul. Deocamdată nu am atins deloc acest subiect.

- Sigur, putem să discutăm şi despre asta, e mult de povestit. Vă stau la dispoziţie cu altă ocazie.