„Dacă ne-ar lăsa mai multă autonomie, ne-am descurca mai bine”

Pavel Fiştea s-a născut în data de 7 mai 1950, în comuna Forotic, judeţul Caraş-Severin, a absolvit liceul la Grădinari şi Facultatea de Ştiinţe Economice din Timişoara. Din anul 1991 este directorul Căminului pentru Persoane Vârstnice din Reşiţa. Este membru al Clubului Rotary – Reşiţa. Este căsătorit şi are doi copii.

- Pavel Fiştea, cum aţi ajuns directorul acestei instituţii de îngrijire a vârstnicilor?

- Să încep cu începutul. Am făcut şcoala generală la Forotic, la ţară. Acolo am învăţat să fiu un om corect, cinstit, să respect dascălii şi să am încredere în oameni. Am fost prieten cu toţi dascălii mei, începând cu învăţătorul, Pavel Rusu, de la Forotic şi terminând cu profesorii de la facultate. Poate părea ciudat sau exagerat să spun acest lucru, să fii prieten cu învăţătorul, cu profesorii, cu oameni mult mai în vârstă decât tine. Nu ştiu cum pot vorbi alţii despre dascălii lor, dar eu nu-mi amintesc niciun moment neplăcut în legătură cu relaţia mea cu vreun dascăl. Mă întâlnesc şi astăzi cu diferiţi colegi de-ai mei, care îmi spun despre diferite nedreptăţi, lucruri neplăcute care li s-au întâmplat în anii de şcoală. Eu unul nu-mi aduc aminte să fi fost certat, bruscat, nedreptăţit de vreun dascăl şi, slavă Domnului, am făcut destui ani de şcoală. Probabil că am fost un tip privilegiat din acest punct de vedere, probabil că şi asta mi-a trasat un anumit destin în viaţă. Învăţătorii mei şi-au pus puternic amprenta asupra felului meu de a fi, convingându-mă că este important să ai încredere în oameni, să ajuţi oamenii. Am învăţat că dacă tratezi oamenii cu respect, ţi se va răspunde cu respect, dacă nu păcăleşti viaţa, nici viaţa nu te păcăleşte.

- Această principiu vi s-a confirmat întotdeauna?

- Din păcate nu aş fi vrut să trăiesc anumite episoade din viaţa mea, dar, în mare, această regulă s-a adeverit. Sigur că excepţia întăreşte regula. Au fost şi excepţii. Dar nu la şcoală. Dacă mă gândesc la perioada liceului pe care l-am făcut la Grădinari, mi se pare că am trăit prietenii perfecte cu dascălii de acolo. Păstrez o relaţie foarte bună cu mulţi dintre ei, ne sunăm, ne vizităm. Desigur, am avut prieteni excepţionali şi printre colegi. Generaţia noastră, zic eu, este una de oameni extraordinari. Îmi amintesc de doctorul Ardeleanu, vărul meu primar, care mereu era în fruntea clasei, de profesoara Geta Brînzei, astăzi nu ştiu cum o cheamă, că este căsătorită, Doina Gruba, Martin Olaru, doctorul Petru Blaj, Ion Băcalu, inginerul Enuică, actualmente la Timişoara. Am fost coleg şi cu Octavian Doclin, poetul. Pe atunci nu părea poet de loc, îi plăcea mai mult fotbalul. Juca foarte bine fotbal, era talentat.

- Cum a fost la facultate?

- Facultatea am făcut-o la Timişoara şi a fost o perioadă absolut minunată din viaţa mea. Am fost şi sunt prieten cu cei mai mulţi dintre profesorii mei. Acum, dacă ne amintim, Clubul Rotary din Reşiţa s-a înfiinţat şi datorită faptului că profesorii mei din timpul facultăţii m-au contactat şi au ţinut ca şi în Reşiţa să existe un astfel de club. Pentru mine dascălul a fost ceva sfânt. Îmi pare rău astăzi când din mass media aflu despre tot felul de situaţii în care profesorii sunt denigraţi, sunt batjocoriţi. Cred că acesta este un mare blestem care apasă pe poporul nostru. Dar, stai şi te întrebi, care mai este sitsemul de valori care funcţionează astăzi în societate?

- Să mai plonjăm, puţin, în trecut. Când aţi venit la Reşiţa?

- După ce am terminat liceul de la Grădinari, în 1969. Primul meu examen la Facultatea de drept, la Bucureşti, a fost un eşec. Am ratat şi asta m-a obligat să iau viaţa în piept. Imediat m-am angajat şi primul meu loc de muncă a fost la Teatrul de Stat din Reşiţa, unde am fost organizator de spectacole. Îmi amintesc cu drag ce însemna teatrul în Reşiţa noastră, care cunoscuse în anii aceea o dezvoltare, o ascensiune extraordinară. Am lucrat doar un an de zile la teatru, dar, în această perioadă, am cunoscut artişti remarcabili. Am plecat atunci într-un turneu cu spectacolul „Comedie cu olteni”, de Gheorghe Vlad. Şi cu Gheorghe Vlad m-am împrietenit... Vedeţi, mereu, în descrierile mele folosesc conceptul de prietenie. Probabil că de multe ori abuzez de cuvântul acesta, dar, pentru mine este important.

- Cum a fost turneul cu acea comedie?

- Poate nu vă vine să credeţi, dar în toate spectacolele sălile au fost arhipline. A fost un succes mare, mare de tot. Am pornit din sud, din Oltenia şi am continuat în judeţele Sibiu şi Braşov, am jucat zeci şi zeci de spectacole, actorii erau epuizaţi, dar succesul le dădea aripi. Şi eu eram fericit, am văzut o bună parte din ţară şi, la vremea aceea, eram convins că avem cea mai frumoasă ţară din lume, cu oamenii cei mai minunaţi. L-am cunoscut pe Dichiseanu, pe regizorul Sică Alexandrescu, pe Dina Cocea. Să nu uit de reşiţeni. Mari actori: George Urlică, George Vîlceanu, Aura Râmniceanu, Guţă Alexandrescu, Coca Mihalache. Director era Bejan, iar după aceea a venit Avram. Regizor era Vancea, dar veneau şi regizori importanţi din Bucureşti. Şi eu, la nouăsprezece ani, printre ei.

- După aceea a urmat facultatea şi aţi revenit la Reşiţa?

- Nu, nu imediat. Am făcut armata, după aceea am fost pedagog la Liceul Metalurgic din Reşiţa, timp în care am făcut o şcoală postliceală de construcţii. După şcoală, am lucrat, din 1975, până în 1990, pe şantier. Am participat la construcţia unei bune părţi din oraşul Reşiţa şi chiar din judeţ. Am o lungă experienţă pe şantierele patriei şi nu mi-e ruşine de asta. Facultatea am făcut-o imediat după 1990, într-o perioadă în care trebuia să înveţi ca să iei examenele. În viaţa mea de elev şi student nu am copiat nici un rând. Ideea aceasta îmi era străină. Aşa m-au învăţat dascălii mei, să nu trişez.

- În sfârşit, ajungem la Căminul pentru Persoane Vârstnice.

- Da, am ajuns aici în vizită, întâmplător şi, trebuie să recunosc că până în acel moment, prin 1991, eu nu am ştiut că există aşa ceva în oraş. Vizita aceea m-a impresionat, pentru că am văzut aici oameni bătrâni care trăiau în nişte condiţii cumplite. Nu exagerez, când spun că unii dintre ei putrezeau în pat.

- Am fost pe atunci în acest cămin şi ştiu că arăta deprimant. Ca într-o închisoare.

- Eu nu am văzut nicio închisoare în România, dar am văzut una în Danemarca şi, glumind, i-am spus directorului că mi-aş petrece concediul acolo, aşa condiţii bune aveau. De fapt, şi acum, în România, alocaţia de hrană pentru un deţinut este mai mare decât alocaţia pentru un azilant din căminele pentru vârstnici. Dacă nu aş fi primit ajutoarele din străinătate nu m-aş fi putut descurca şi, probabil, aş fi abandonat.

- Aţi avut acest gând?

- Da, la puţin timp după ce am devenit director la cămin, am văzut că nu pot să îmbunătăţesc condiţiile de viaţă ale acestor oameni loviţi de soartă şi m-am gândit să renunţ. Norocul a fost că am primit vizita danezilor, care au construit Centrul „Primăvara”, la Reşiţa, şi ei m-au încurajat să nu abandonez. Am fost sprijinit enorm de acei oameni şi felul cum s-au purtat, abnegaţia pe care au dovedit-o în ajutorarea bătrânilor, corectitudinea cu care îşi făceau meseria mi-au dat încredere că pot continua, că merită să continuu.

- Putem spune că danezii au salvat Căminul?

- Au fost danezii, dar nu numai ei. Ulterior am primit sprijinul unor ONG-uri din Norvegia, Germania şi din Olanda. Olandezii ne-au ajutat cel mai mult. Chiar anul acesta am primit de la ei materiale sanitare de sute de mii de euro. Ajutorul olandezilor se poate calcula şi în bani, dar este nepreţuit. Este vorba şi despre pregătirea privind modul de îngrijire, despre felul cum ne-au schimbat mentalitatea despre relaţia dintre infirmier şi pacient. Când am venit la cămin, în 1991, erau aici nişte infirmiere care se purtau foarte urât cu bătrânii şi asta li se părea normal. Avem acum la cămin nişte oameni extraordinari, cărora nu ştiu cum să le mulţumesc pentru profesionalismul şi corectitudinea de care dau dovadă. Chiar că nu am cum să le mulţumesc, mai ales că lucrează pentru nişte salarii pe care aş putea să le numesc ruşinoase. Trăim acum nişte momente foarte grele.

- După anii pe care putem să-i numim de glorie, a urmat această perioadă pe care o numiţi foarte grea. Cât de grea este situaţia?

- Pot să spun că este disperată. Anul acesta mi-au plecat 35 de infirmiere, din cauza salariului foarte mic. Mi-e ruşine să spun că există infirmiere care lucrează în condiţii extrem de grele, pleacă acasă cu un rest de plată de 300-350 de lei, acum după ce li s-a tăiat şi sporul de dispozitiv. Este inacceptabil ce se întâmplă şi, se pare că nimeni nu face nimic, că situaţia nu se va schimba prea curând. A apărut această concurenţă a posturilor de infirmiere din vest, unde fetele primesc salarii de până la 1700 de euro. Cum să le pot pretinde să rămână aici pentru 100 de euro? Eu obişnuiam să trec în fiecare zi prin toate compartimentele Căminului, să vorbesc cu angajaţii, să-i întreb ce probleme au, să găsim soluţii împreună pentru problemele de serviciu, chiar şi epntru probleme personale. Acum mi-e ruşine să ies din birou.

- Care ar fi soluţia, din punctul dumneavoastră de vedere?

- Ştiu că e criză şi nu pot să cer, pur şi simplu, mai mulţi bani de la buget. Dar, dacă s-ar face descentralizarea, dacă ne-ar lăsa mai multă autonomie, să nu fim încorsetaţi de legi şi normative stupide, sunt convins că ne-am descurca mult mai bine. Cu prietenii noştri, cu colaborările pe care le avem cu organizaţiile neguvernamentale din Olanda, Danemarca, Germania, noi putem să facem economii la unele cheltuieli materiale şi să oferim mai mult la hrană, la salarii. Dar, nu se poate. Bucureştiul ne dictează cât şi cum să cheltuim, cât personal să folosim. Păi, conform legii, acum, dacă mi-au plecat 35 de infirmiere nu pot angaja decât 5 în locul lor. Rămân complet descoperit. Trebuie urgent să se schimbe ceva, ca să nu capotăm.