„Dumnezeu nu ne bate. El ne iubeşte necondiţionat“

Petrică Moise s-a născut în urmă cu 64 de ani, în 19 iunie, exact când teii sunt în floare. Tocmai din acest motiv a fost şi va rămâne îndrăgostit de Teiul cântat de Eminescu. La vârsta de şapte ani a urcat pentru prima dată pe scenă, dar nu pentru a cânta, ci pentru a spune poezii la serbările şcolare. După atâţia ani, îşi mai aminteşte cum „dascălii din primul rând al sălii plângeau când recitam eu poezii“. Este absolvent al Institutului Pedagogic de trei ani Timişoara, profesor de muzică, dar fără să fi profesat măcar o zi. Are două fete şi o nepoată pe care o iubeşte ca pe ochii din cap, pentru că e frumoasă, deşteaptă şi sensibilă.

Pe scurt, acesta este Petrică Moise, doinitorul şi interpretul care a slujit, în egală măsură, folclorul din Banatul de Pustă şi pe cel din Banatul de Munte.

- V-am auzit cântând în această seară la Caransebeş. Sincer, Petrică Moise de astăzi mi se pare mai valoros decât Petrică Moise de acum treizeci de ani, când se spărgeau geamurile la Sala Polivalentă pentru un bilet la spectacol. Greşesc cu ceva?

- Aşa este, şi, nu pentru că aş fi îmbătrânit, ci pentru că, în timp, am învăţat să trăiesc muzica. Să filtrez cântecele prin sentimentele de care sunt în stare. Când cânt, o fac mereu cu sufletul, pentru ca în cântecele mele să se regăsească şi cel care mă ascultă. E foarte important să transmiţi şi celui din sală trăirile tale de interpret. Apoi, vreau să vă mai spun ceva. Petrică Moise a avut şansa formidabilă de a întâlni cu o formaţie formidabilă de instrumentişti de la care am învăţat foarte multe lucruri.

- Spuneaţi de trăirile intense din timpul unui spectacol...

- Revin şi spun: Dacă nu treci cântările prin inimă, ca şi cum ai filtra apa printr-un strat de nisip, înseamnă că ai cântat degeaba. Ţi-ai bătut joc şi de cei ce ascultă, dar şi de tine, ca interpret. Vă spun un vers extraordinar dintr-o cântare de-a mea: „Trag în rău, ca alţii-n bine“...

- A avut Petrică Moise şi astfel de momente în viaţa lui?

- Cum să nu! A fost o perioadă, prin 1986, când m-am întors dintr-un turneu din America, când am fost interzis. Mi s-a luat atestatul de solist de muzică populară şi mi s-a interzis să urc pe scenă ori să cânt la nunţi şi botezuri. Vă daţi seama, nu doar mi se lua pâinea de la gură, pentru că eu nu ştiam să fac altceva în afară de a cânta, dar eram aruncat cu brutalitate la marginea societăţii. Asta se întâmpla în anii în care de Cultura din Timiş şi Caraş răspundea „românul“ Osman, iar ministrul Culturii la Bucureşti era un alt român neaoş, Ladislau Hegeduş...

- Apropo de vremuri grele. Gurile rele spuneau, la un moment dat, că ajunseserăţi rău de tot, din cauza păcatelor tinereţii. Sărac lipit pământului, v-aţi găsit refugiul în casa de la Chişoda...

- (Râde) Sunt basme de adormit nepoţii. Casa de la Chişoda este casa părintească. Este din voioagă, aşa cum se făcea pe vremuri, dar nu are nimic cu poveştile născocite de unii. Dumnezeu nu e bate, ca să le răspund răutăcioşilor. El ne iubeşte necondiţionat, pentru că noi toţi suntem ai lui şi care părinte nu-şi iubeşte în egală măsură copiii? În schimb, ne lovesc păcatele noastre. Recunosc, am fost şi sunt un păcătos. Am stat cu cinci femei. Cu mama fetelor mele, şi cu încă alte patru. Între ele, Nicoleta Voica şi Liliana Laichici. Câte şapte ani cu fiecare. Acuma sunt cu Ileana Szabo, directoarea Ansamblului Folcloric din Ghiroc.

- Să lăsăm femeile şi să ne întoarcem la muzică şi să vă întreb dacă aţi făcut compromisuri în carieră.

- Noi am tot fost acuzaţi că furam ritmurile şi chiar cântările sârbeşti. Cei care fac astfel de afirmaţii nu realizează că noi de învecinăm din totdeauna cu sârbii şi că într-o perioadă a existenţei noastre toate antenele televizoarelor erau îndreptate spre ei şi de aceea cei de la Bucureşti nu ne-au înghiţit. Nu ne chemau la televiziune la fel de des ca pe alţii. E şi normal să se întâmple aşa, ca melodiile noastre să semene cu ale lor, cât timp în Banatul românesc trăiesc români, iar în Banatul românesc, sârbi. Dar, ascultaţi ce vă spune Petrică Moise: Oricâte asemănări ar exista, doina rămâne doină, hora, horă şi brâul rămâne brâu.

- Nu mi-aţi răspuns la întrebarea cu compromisul...

- Petrică Moise a făcut compromisuri, dar nu pe scenă. Am cântat în localuri, la nunţi, botezuri şi la tot felul de petreceri, melodii din melosul sârbesc. Pe scenă şi în studioul de înregistrare am respectat cântecul românesc care, nu spun doar eu, este cel mai frumos de pe faţa pământului.

- După o carieră artistică de 40 de ani, îl încearcă vreun regret pe Petrică Moise?

- Sunt mai multe. Unul ar fi că nu întrezăresc o schimbare în bine în ţara asta. Pe de altă parte, regret că publicul se îndepărtează de sălile de spectacole. Şi mai regret, din suflet, şi plec pe lumea ailaltă mâhnit că, noi, cei ce trudim în această profesie, nu ne respectăm şi nu ne iubim, după cum ar trebui. Încă, există răutate, invidie, deşi în faţă ne pupăm, ne strângem în braţe, iar pe la spate ne aruncăm vorbe de ocară.