„Mai bine să o spun direct: sunt respins de peste tot”

Augustin Jorz s-a născut în data de 1 august 1988, la Reşiţa, în primii ani de viaţă a locuit la Centrul „Primăvara” din Reşiţa, apoi la Centrul de Plasament de la Zăgujeni. Din anul 2000 a fost adoptat de o familie din Reşiţa. A urmat cursurile Şcolii generale nr. 12, din Reşiţa, iar în anul 2008 a absolvit Colegiul Tehnic Cărăşan din Reşiţa (Grupul Şcolar de Construcţii Montaj), iar în intervalul 2008 – 2011 a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe Economice şi Administrative, la specializarea Marketing, din cadrul Universităţii „Eftimie Murgu”, din Reşiţa. De anul aceste a este masterand la Marketing, la aceeaşi universitate.

Augustin Jorz, cum a fost copilăria prin cămine şi centre de plasament?

La Centrul „Primăvara”, din Reşiţa a fost bine. Acolo, practic, am învăţat să merg, am învăţat să-mi folosesc mâinile, să mă descurc, cât de cât, singur. Acolo am făcut şi primul an de şcoală.

Cine sunt educatorii care s-au ocupat de tine, care te-au învăţat să îţi foloseşti mâinile şi piciorele?

Noi, copiii de la centru, eram în strânsă legătură cu angajaţii. Eu, mai apropiat am fost de domana Rusu Mariana, care în prezent este mama mea. Dar, toţi ceilalţi s-au ocupat de mine, pentru că era un colectiv unit. Era un centru plăcut, primitor, ştiu că a fost înfiinţat de norvegieni. A fost destul de frumos acolo, am amintiri plăcute. Cum spuneam, acolo am învăţat să mă ridic în picioare. Până ce am învăţat să merg, pe la vârsta de patru-cinci ani, ajutat de oamenii de acolo, mă târam pe jos, pe burtă, ca o focă. Aşa îmi şi spuneau copiii: Foca. Acolo am făcut şi clasa întâi, am învăţat să citesc.

Ca să poţi merge ţi s-au pus proteze?

Nu, nu am proteze nici la mâini, nici la picioare. Dar picioarele mele sunt rigide, nu pot îndoi genunchii, şi mâinile îmi sunt îndoite şi rigide, deoarece am o boală numită artrogripoza. Este o boală a oaselor şi a articulaţiilor, boală cu care m-a născut. Este o boală greu de vindecat, aşa te naşti, aşa rămâi. Se poate numai ameliora. Am auzit că acum, la copiii mici s-au făcut unele progrese, aproape că au vindecat unele cazuri, dar eu am un corp deja prea bătrân ca să se aplice acele tehnici.
Îţi cunoşti părinţii naturali?

E complicat. Îl ştiu pe tatăl meu, căruia îi port numele, l-am şi cunoscut la tribunal, deoarece el a intentat un proces de nerecunoaştere a paternităţii. Aşa şi este, nu el e tatăl meu natural, deci pe tatăl meu adevărat nu-l cunosc. Iar mama mea nu a vrut să o cunosc. Am aflat că am stat de vorbă cu ea fără să ştiu că e mama mea. Dar, totuşi o ştiu, pentru că am cunoscut-o pe sora mea naturală. Deci o ştiu pe mama, dar nu am vorbit cu ea niciodată ştiind că e mama mea. Eu nu ştiu exact adevărul. Se presupune că ori am fost abandonat în spital ori am fost pur şi simplu luat şi dus în Leagănul de Copii. Am înţeles că, în acele vremuri comuniste, s-ar fi putut întâmpla şi aşa. Dar, prefer să nu mai fac investigaţii în legătură cu aceasta. Nu mai vreau să ştiu. Este ceva din trecut şi nu ţin la chestiunile negative din trecut. Este trecut şi aşa rămâne. Eu zic că în viaţă contează prezentul şi viitorul.

Spuneai că, între timp, ţi-ai găsit o familie.

Da, acum mama mea este Rusu Mariana.

Doamna Rusu este căsătorită?

Da, are familie, are soţ, are doi copii. Sunt fraţii mei mai mari. Amândoi sunt căsătoriţi, au familie, sora mea locuieşte cu soţul ei, iar fratele meu locuieşte cu noi.

Să revenim puţin la anii de şcoală, cum a fost la Şcoal generală nr.12 ?

Cum spuneam, primul an de şcoală l-am făcut la Centrul „Primăvara”. Apoi am fost dus la Centrul de Plasament de la Zăgujeni. Acolo am stat până la doisprezece ani, în intervalul 1996 - 2000. Acolo am simţit pe propria piele experienţa Caselor de Copii. Nu ştiu acum cum este, dar, atunci, a fost debandadă totală. O spun în cunoştiinţă de cauză. Casa aceea este „Casa tuturor posibilităţilor”, adică acolo se întâmpla orice. Se întâmplau lucruri care nici nu-ţi pot trece prin cap! A fost teroare!

Simt că eviţi oarecum subiectul. Ai putea, totuşi să ne spui mai clar, ce anume se întâmpla acolo?

Se întâmplau lucruri oribile. Aş putea să le rezum prin cuvintele: scandaluri, bătăi, violuri şi... multe alte prostii, pe care nici nu vi le puteţi imagina.

Acolo ai făcut şi şcoală?

Da. La o şcoală normală se iau note de la unu la zece, la şcoala dintr-o casă de copii eşti notat de la zero la o sută. Adică, dacă ştii lecţia iei zero beţe peste palme sau peste fund, dacă o ştii binişor iei vreo zece lovituri, dacă nu prea ştii iei vreo cincizeci şi tot aşa până la o sută. Deci, la şcoală luam note normale, dar, aveam orele de după amiază, la Centrul de Plasament şi acolo aşa se făcea notarea. Se rupeau nuielele pe noi. Singura metodă de educaţie era bătaia. Nu mai vreau să aud de aşa ceva, dacă voi avea un copil şi aud că profesorul îl bate, mă duc şi îl iau de gât (aici Augustin a folosit o expresie mult mai dură, pe care am preferat să o evităm). Eu nu mai suport să văd bătaie, când mi s-a întâmplat să văd doi oameni pe stradă care se înghionteau, gata de bătaie, le-am spus, nene stai cuminte, bătaia nu rezolvă nimic.

Aşadar, Zăgujeniul a fost o experienţă tristă.

Nu o spun numai eu. Orice copil care a ieşit de la Zăgujeni spune acelaşi lucru.

Şi, cum ai scăpat de la Zăgujeni?

(Augustin râde) Ha, ha, bine zis, cum am scăpat de la Zăgjeni! Am fost în vacanţă la familia Rusu. Noroc cu directorul, care era un om bun şi mi-a aranjat să pot veni în vacanţe la mama mea, Mariana Rusu. Nu ştiu ce a făcut, ce n-a făcut omul acela, directorul Stan, dar pe mine m-a ajutat dezinteresat. Am înţeles că a murit, nu cunosc detalii, Dumnezeu să-l ierte. Am fost în vacanţe în fiecare an, la mama mea, la Reşiţa, şi după aceea s-au gândit că ar fi mai bine să rămân de tot, au vorbit la Direcţia pentru Protecţia Copilului şi s-a rezolvat.

Cum a fost la şcoală, la Reşiţa?

Din clasa a şasea am fost înscris la Şcoala cu clasele I – VIII, nr. 12, din Reşiţa. Acolo unii m-au primit bine, alţii nu prea. Am avut colegi buni, peste tot există uscături, dar, cei mai mulţi au fost OK cu mine. Au fost şi profesori care m-au întrebat de ce nu mă duc la o şcoală ajutătoare, însă, după ce am răspuns bine la câteva lecţii, m-au simpatizat şi m-au încurajat. Am avut note destul de mari. La matematică am stat mai prost. De aceea m-am şi hotărât să mă înscriu la o şcoală de arte şi meserii, cunoscută cu numele de Grupul Şcolar de Construcţii-Montaj. Cum spun, matematica nu mi-a plăcut deloc şi m-am gândit să merg la o şcoală unde să o pot lua mai lent, chiar dacă am făcut un an în plus. M-am descurcat bine la şcoala de arte şi meserii, eu spun că a fost o şcoală destul de bună. Am avut nişte dascăli care m-au sprijinit. Amintesc aici de diriginta mea, Rancu Dalina, de directorul Florin Fărcăşescu. Un an am avut şi un diriginte, pe Negrei Niculae. Îmi aduc aminte cu plăcere de această perioadă, în care m-am mai maturizat. Cât de matur pot să fiu şi cât vreau să fiu, pentru că eu mă consider încă un copil. Nu aş vrea să renunţ prea repede la sentimentul acesta de copilărie, pentru că matur am timp să fiu până la bătrâneşe. Am abia 23 de ani, pot să fiu copil, încă.

Eşti un copil care a terminat facultatea!

Da, în 2008 mi-am depus dosarul la Ştiinţe Economice, la „Eftimie Murgu” şi am intrat la locuri cu taxă. Nu am plătit taxa, ca urmare a situaţiei mele speciale, însă, am învăţat şi, în anul al doilea am intrat la fără taxă, pe bune. M-am păstrat la locuri fără taxă, nu am avut o medie foarte mare, dar am avut peste nouă, iar la licenţă am luat nota zece. Acum, la master, sunt tot la locuri fără taxă.

Felicitări! Înainte de începerea cursurilor ai participat la un proiect european, împreună cu alţi tineri. Despre ce este vorba?

Mulţumesc. Da, pe tot parcursul facultăţii am fost voluntar în diverse organizaţii. Cel mai recent proiect încheiat este „Sunt cetăţean al municipiului Reşiţa”, coordonat de doamna profesoară Gianina Prodan. Eu m-am ocupat de partea de IT. Îmi place informatica, nu sunt chiar un mare specialist, dar am făcut mai multe cursuri de specializare, mai ales online. Eu am făcut site-ul proiectului şi zic că este un site destul de bine structurat.

După ce vei termina masteratul, ce visezi să faci?

Din fericire marketingul se împacă bine cu calculatoarele. Partea de design, de grafică este sută la sută a calculatoarelor. Desigur, strategiile, ideile originale nu vin de la calculator, ai nevoie şi de creier şi de creion. Mi-am ales în viaţă numai domenii în care este nevoie de creativitate. Deşi, eu zic că nu stau strălucit la creativitate, adică nu am spontaneitate. Dar, noaptea nu prea dorm şi încerc să leg lucrurile pe care le ştiu, să le dezvolt în alte lucruri, în idei noi. Prin muncă, perseverenţă şi încredere, poţi să faci lucruri frumoase şi în domeniul marketingului şi în domeniul informaticii.

Spui că lucrezi mult pe calculator, îl foloseşti şi pentru distracţie?

Munca pe care o fac este şi distracţie. Eu am o vorbă, să nu te apuci să munceşti ceva ce nu îţi place. Pe urmă, eu, în timp ce fac un proiect, ascult muzică. Am, clar, mai multă eficienţă dacă ascult muzică. Ascult muzică trance şi dance, dar ascult şi muzica anilor optzeci. Trebuie să recunosc că mi-ar plăcea să devin DJ. Sau să lucrez la radio. Chiar mi s-a spus că aş avea voce bună de radio.

Există acum o stare generală de deprimare, toţi vorbesc despre crize prezente şi viitoare, de sfârşitul lumii. Tu ai încredere în viitor?

Pentru omenire, am încredere. În ce mă priveşte, sunt sceptic. Cum să zic... Mai bine să o spun direct: sunt respins de peste tot. Deci, în vara asta am încercat să-mi caut un job, pe partea de design. Asta ştiu să fac şi ştiu destul de bine, mai bine ca mulţi alţii. Am trimis CV-ul prin e-mail şi am fost acceptat. Mi s-a spus, ai un CV perfect, te luăm, eşti omul de care avem nevoie. Dar, când am mers la interviu, mi s-a spus că, le pare rău, nu mă pot angaja, să-mi caut în altă parte. Am vorbit cu un prieten şi mi-a zis că dacă aş da CV-ul meu unui om cu două picioare şi două mâini bune, garantat ar fi angajat.

Aceste lovituri te-au dezarmat total?

Nu, cum spuneam, am încredere în viitorul omenirii, tocmai datorită resurselor intelectuale. Dacă omenirea are capacitatea să inventeze câte ceva nou în fiecare secundă, de ce n-aş putea şi eu să mă reinventez? În urmă cu peste douăzeci de ani se spunea că un om trebuie să se reinventeze la fiecare zece ani, pentru că altfel se blazează. În anii din urmă termenul a fost scurtat la cinci ani. În prezent termenul s-a scurtat şi mai mult. Poate vom ajunge acolo încât să ne reinventăm într-un an, în câteva zile. Şi eu sper să mă reinventez, astfel încât să fac ceva de care cineva are nevoie.