Crivina - locul bântuit de fantomele trecutului

În anii ’70, Nicolae Ceauşescu a hotărât să se construiască la Crivina o termocentrală care să producă energie electrică cu ajutorul şisturilor bituminoase. Nimeni din conducerea centrală a partidului n-a îndrăznit să-l contrazică, deşi mulţi auziseră despre puterea calorică scăzută a şistului din Munţii Aninei. Mai presus de orice, stăteau indicaţiile preţioase ale secretarului general şi ale tovarăşei sale de luptă şi de viaţă, Elena Ceauşescu.

După unii, termocentrala ar fi costat un miliard de dolari, o sumă enormă pentru orice moment istoric al unei naţiuni. Pentru ridicarea şi punerea ei în funcţiune au fost aduşi constructori şi specialişti din toată ţara. Oameni mulţi, adunaţi de pe toate şantierele hidroenergetice. Unii vorbesc de cinci, alţii de şapte mii, în timp ce unele cifre se învârtesc în jurul a zece mii de oameni, care şi-au adus cu ei nevestele, copiii, purceii, găinile şi toate celelalte orătănii.

La cota 700 au început să se construiască, la început, barăci din PFL, mai apoi din cărămidă, blocuri, multe blocuri, vreo 30 la număr, dispensar, un cămin cultural, oficiu poştal, iar oamenii şi-au încropit pe lângă casă coteţe pentru găini, grajduri pentru vaci şi cocine pentru porci. Povestea cu energia electrică produsă la Crivina n-a durat mult, deşi ea s-a întins de-a lungul a patru ani, între 1984 şi 1988. În tot acest timp, centrala a funcţionat doar 8.400 de ore, cu lemnul din pădurea ce cădea peste ea sau cu anvelopele uzate adunate din toată ţara, şi mai puţin cu mult-lăudatele şişturi. Din start, termocentrala s-a dovedit a fi un avorton al gândirii geniului din Carpaţi.

Melc, melc, codobelc

După anul 1990, proiectul a fost abandonat în totalitate. Poate că aceeaşi soartă ar fi avut-o şi dacă nu ar fi venit revoluţia. Sau, cine ştie?... Încet-încet, constructorii epocii de aur şi-au luat nevestele şi copiii de mână şi au plecat unde au văzut cu ochii, în speranţa unui trai mai bun. Cei care au rămas au ajuns să-şi câştige traiul zilnic adunând melci şi pui de baltă pentru italieni. Până când s-au săturat şi fraţii noştri de sorginte latină. Câteva gatere apărute la malul apei ori la marginea unui drumeag s-au transformat în singura speranţă a unui câştig obţinut cu trudă. Cum unii vedeau în industria românească doar un morman de fiare vechi, dorinţa le-a fost îndeplinită pe loc: statul a scos termocentrala la mezat, au venit unii şi au început să taie la grămadă. Miliardul lui Ceauşescu a ajuns la fier vechi, cât ai zice peşte.

Amintirea de pe urmă

În martie 2009, au demolat şi coşul termocentralei. Trufaşul turn, înalt de 230 de metri, a fost pus la pământ în câteva secunde, cu ajutorul a 50 de kilograme de explozibil. Un nor imens de praf şi o grămadă de cărămizi, aceasta a fost imaginea de final a celui mai mare coş construit vreodată în România.

Astăzi, la Crivina mai trăiesc doar o mână de oameni. Nu pentru că se încăpăţânează să părăsească acel loc blestemat, ci pentru că nu mai au încotro să se îndrepte. Cei mai mulţi au pierdut trenul de la începutul anilor ’90, iar acum par resemnaţi. Poate şi în altă parte ar fi dus-o la fel de rău, cine ştie.

Din ce a fost cândva la Crivina, doar blocurile pot depune mărturie generaţiilor viitoare, amintind de enigmele lumii antice.