La pas prin Reşiţa (mai puţin) veche – episodul III

Promisiunile făcute cititorilor noştri că voi continua periplul sentimental prin Reşiţa, dar şi plăcerea unei drumeţii cu piciorul vioi, ochiul atent şi amintirea trează, m-au determinat să să fac un mini-turneu prin cartierul cel mai puţin pitoresc al municipiului de pe Bârzava, cunoscut cu numele de Govândari (în actele oficiale – Lunca Bârzavei). Precizez că în urma celor două drumeţii prin oraşul vechi, cu aparatul de fotografiat la ochi, am fost abordat pe un site de socializare şi mi s-a sugerat să fac un reportaj prin cartierul Moroasa, că şi acesta are o istorie şi frumuseţile lui. Am promis că îl voi face. Dar o altă sugestie mi-a atras atenţia: un cetăţean stabilit în America, desigur un fost reşiţean, m-a rugat să fac un reportaj despre Govândari. Sincer, la asta nu mă gândisem, din cauza faptului că acest cartier a fost considerat cel mai urât din Reşiţa şi a primit supranumele de „Cartierul dormitor” sau „Cartierul muncitoresc”. Iniţial, mi-am zis: Ce poate să fie interesant într-un cartier de blocuri făcute la normă, în care multe seamănă unele cu altele? Dar mi-am reevaluat atitudinea. În fond, şi Govândariul, cartierul „nou” al Reşiţei, a început să nu mai fie chiar atât de nou, a început să aibă o istorie şi, ca orice perimetru locuit, poate stârni nostalgii celor care şi-au petrecut aici o parte din viaţă, poate chiar copilăria. Un alt argument pentru a aborda subiectul Govândari este faptul că şi eu locuiesc în acest cartier şi, odată ieşit în stradă, m-am trezit direct în reportaj. Dar să lăsăm şi aşa prea lungile consideraţii personale şi să aflăm ce ne spune Govândariul.

Era în ziua de Sfântu’ Ilie, cam pe la orele amiezii când am pornit la drum, din zona Şcolii generale nr. 9 (Microraion III). O zi foarte caldă, dar nişte norişori au început să se adune pe cer, dinspre Bocşa, adică dinspre vest. Cine este reşiţean vechi ştie că la Reşiţa ploaia vine întotdeauna de la vest, ceea ce s-a şi întâmplat după-amiază. Ilie urma să-şi facă treaba. Dar, până la ploaia pe care am anticipat-o, aerul era de-a dreptul fierbinte. Drumul nu a început tocmai fericit, fiindcă pe colţul aleii, între nişte boscheţi, stătea aşezat, toropit de căldură şi respirând greu, un bătrân. Părea un ţigan, albit de vreme, însă destul de curat îmbrăcat. Deşi era foarte cald, bătrânul purta peste cămaşă o jachetă şi pe cap avea o bască de postav. În drum, nişte plase de nylon şi un baston. Un papuc îi era aruncat neglijent, la vreun metru depărtare, ca şi când îl scăpase din picior, în cădere. L-am întrebat dacă îi este rău, dar, mi-a făcut semn că nu aude. I-am silabisit pe litere, ca să-mi citească după buze. „Vă este rău? Să chem salvarea?” Mi-a făcut semn că nu. I-am pus papucul lângă el şi l-am lăsat în pace.

Am pornit pe alee înspre biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, prima biserică înălţată în Govândari, după revoluţie. Înainte de revoluţie, avuseseră grijă comuniştii ca în cartierul muncitoresc să nu fie nicio biserică. Acum, cei care m-au mai citit ştiu că eu nu prea sunt dus la biserică, dar pe parohul de la Sfinţii Petru şi Pavel, Petru Berbentia, îl respect şi îl admir, fiindcă este un om energic, activ, un om de cultură, angrenat în viaţa socială, care face multe lucruri minunate. Nu sunt convins că admiraţia şi prietenia mea declarată îl onorează prea tare, având în vedere unele deosebiri de convingeri (nu chiar esenţiale – e vorba doar despre naşterea universului şi evoluţia omenirii), însă nu obosesc să repet că popa Berbentia este un om de ispravă, dintr-o bucată. Biserica lui, de obicei plină cu credincioşi, e chiar frumoasă, are o siluetă delicată şi-mi face plăcere să o privesc, profilată pe cer. Ţac, prima poză.

Din faţa bisericii am cotit-o spre piaţa de zarzavaturi de la Gara de Nord. Piaţa plină de oameni şi de produse. Ştiu că în Uniunea Europeană au cam dispărut astfel de pieţe, au fost înlocuite de supermarketuri, dar ale noastre rezistă, şi bine fac. O plimbare prin piaţa de zarzavaturi este de-a dreptul reconfortantă. Munţi de lubeniţe şi pepeni galbeni, grămezi de roşii, ardei, vinete, fasole verde. Au apărut şi afinele. A fost amenajat un sector de lactate, brânza brută de oaie miroase plăcut-înţepător, e şi un sector de carne. Frumos, proaspăt, colorat. Sigur, nu mai e ca pe vremuri, au apărut comercianţii intermediari, cu banane, ananas, căpşuni şi roşii turceşti. Cu ăştia nu te poţi tocmi, ţin la preţul stabilit de patroni. Dar, în ansamblu, e frumos ca într-o pictură.

Am traversat piaţa şi am ieşit, printr-un gang, spre Gara de Nord. Am traversat Bârzava, în spatele gării. Celebra noastră gară, cu o arhitectură care se vrea modernă, dar care a îmbătrânit şi ea. Dovadă a vremii trecute peste clădire stă gaura dintr-un perete înalt, decorativ, unde ar fi trebuit să fie un ceas. Acolo, de mulţi ani, este o gaură, care îmi aduce aminte de gaura din tricolorul românesc, de la revoluţie. Am trecut, din nou, peste Bârzava. De pe pod, pe malul Bârzavei, se vede biserica greco-catolică. Nu e urâtă, doar cupola de tablă, din spatele bisericii e cam stridentă, parcă nu face parte din clădire. Am aruncat o privire în urmă. Pe Bulevardul Muncii, colţ cu Strada Progresului, stă un mare magazin, căruia pe vremea comuniştilor i se spunea Templul Foamei, pentru că la parter avea o imensă alimentară, care era mereu goală. După revoluţie, aici s-a făcut magazinul de carne Comtim, o filială a firmei din Timişoara, celebră în toată ţara, care a dat un falimet la fel de celebru. Acum, în clădire sunt magazine de mobilă, de covoare, de electrocasnice. La etaj e un mare restaurant, dar care se deschide numai la nunţi şi botezuri.

Am pornit pe Bulevardul Muncii. Ăstuia nu i s-a schimbat numele după revoluţie, deşi sună cam marxist-leninist, însă, în definitiv, trebuie să muncim şi în capitalism, nu-i aşa? Deci, e bine şi Bulevardul Muncii. După biserica greco-catolică este un parc cu chioşcuri, amenajat de primărie pentru jucătorii de şah, table şi şeptic. Chioşcurile erau pline cu jucători. Le-am făcut o poză, şi un tânăr masiv, la bustul gol, a început să strige la mine, iritat, că de ce îl pozez. Ce bou! Ăsta sigur era un interlop, care se teme să fie fotografiat. I-am făcut semnul magic cu degetul mijlociu şi am plecat, recunosc, destul de grăbit, mai departe. Am trecut pe lângă biserica ortodoxă a ucrainenilor, aflată încă în construcţie, şi am ajuns la un „obiectiv” în paragină: restaurantul Trandafirul, cu celebrul lui acoperiş în formă de căciulă de vânător. Ce baluri, ce discoteci se făceau aici! Trandafirul a ars într-un incendiu, în urmă cu peste zece ani, şi nu a mai fost refăcut. Pe scările care duceau sus, la terasă, creşte iedera. De la Trandafiru’, până la Parcul Copilului, din zona Intim, pe malul Bârzavei, e o alee amenajată parcă special pentru îndrăgostiţi. Pe vremuri era înţelenită, murdară şi pişată, acum e curată şi frumoasă, cu bănci amplasate din loc în loc. Dar eu nu am mers pe alee, ci m-am ţinut pe bulevard. Am trecut pe lângă un hotel destul de nou, e acolo, pe malul Bârzavei, de vreo cinci-şase ani. Nici nu ştiu ce să zic despre el, are o arhitectură extrem de simplă, e ca o cutie de chibrituri, dar, sincer, nu arată rău. Bine că este.

Am trecut prin Parcul Copilului. Are instalaţii noi de joacă, alei şi flori. Este amenajată şi o fântână cu apă, de pe care o plăcuţă ne avertizează că încă nu s-au făcut analizele, nu se ştie dacă apa e potabilă sau nu prea, totuşi, un cetăţean lua apă în bidoane. L-am întrebat dacă a citit plăcuţa şi mi-a zis că apa e foarte faină.

Am traversat din nou Bulevardul Muncii, ca să ajung la primele blocuri construite în Govândari, prin anul 1961. Aici, în faţa unui bloc cu patru etaje, este amplasată o statuie. E o femeie, oarecum stilizată, fără braţe, nu ştiu cine a făcut lucrarea, dar ştiu că e la fel de veche ca Govândariul. În blocul acesta locuieşte şi Petru Comisarschi, profesor de arte plastice, pictor, sculptor şi grafician, va trebui să-l întreb pe el, poate ştie istoria acestei statui care păzeşte cartierul încă de la începuturi.

Am ieşit în zona sensului giratoriu. Tocmai trecea un tramvai. Ehe, bătrânele tramvaie reşiţene, aduse de primarii noştri, din Germania. Cam zuruie, se vorbeşte că vor fi scoase din circulaţie, dar reşiţenii ţin la ele, că sunt cele mai civilizate mijloace de transport în comun care au existat în Reşiţa vreodată. Am traversat strada şi am ajuns în faţa Liceului Traian Vuia. În adolescenţa mea se numea Liceul Industrial nr. 1 sau Liceul lui Dacica, după numele primului director. Aici am făcut şi eu liceul. Amintiri... Când am scris primul reportaj, din Reşiţa veche, am trecut prin faţa actualului Oficiu de Cadastru, unde a fost Şcoala Generală nr. 2. Acolo am făcut eu ciclul primar şi clasa a V-a. Nu am amintit, în acel reportaj, despre doamna profesoară de limba română (pe vremuri, tovarăşa) Ivanov. O profesoară severă, căreia îi mulţumesc că m-a învăţat să citesc. Adică m-a învăţat să citesc literatură. De la ea am luat primele palme, în şcoală. Am suflat unui coleg şi m-a scos în faţa clasei şi mi-a tras o serie de palme, că am crezut că nu se mai opreşte. Aş vrea să fiu crezut pe cuvânt că nu fac o declaraţie uşor jenantă numai pentru a spori farmecul şi pitorescul povestirii, ci pentru a lăsa o mărturie despre cum se făcea educaţia pe atunci. Deci, mi-a tras atâtea palme, fără număr, încât m-am scăpat pe mine (treaba mică). N-a fost cine ştie ce, numai puţin, acolo, câţiva stropi, dar ştiu că mă întrebam ce o să se întâmple dacă mai continuă, că îmi dau drumul de tot. Dar s-a oprit şi n-am păţit ruşinea mare. Mi-a trecut şi nota 1 (unu) în carnet şi în catalog. Pe urmă a şters nota din catalog. Dar eu nu am aflat aceasta decât la sfârşitul anului, când mi-a încheiat media. Până atunci, însă, am învăţat în draci şi am luat numai de 10 (zece). Deci, aşa se făcea educaţia pe atunci. O fi fost bine, o fi fost rău? Ştiu că nu-i port pică, dimpotrivă, îmi amintesc de doamna Ivanov cu simpatie. Săraca, s-o fi prăpădit de atunci. Dacă nu, îi transmit omagiile mele.

Ei, dar să revenim la liceu. Aici am luat încă o palmă, prima şi singura din liceu, de la regretatul director, inginerul Ionel Dacica. Ne hârjonisem în clasă cu doi colegi şi din prea mare entuziasm am răsturnat o bancă, chiar în momentul în care intra în clasă profesoara de franceză. Naiba ştie, atrăgeau profesoarele astea de franceză năcazul, ca magnetul. Nu ştiu dacă şi azi este la fel, dar când am făcut eu liceul am avut numai profesoare de franceză şi de engleză tinere, atât de tinere încât ne şi îndrăgosteam de ele, ceea ce nu era chiar bine pentru procesul educativ. Profa’ ne-a pârât, ne-a chemat Dacica la el în birou, ne-a tras câte o palmă de ne-au ţiuit urechile. După aceea am avut grijă să lăsăm băncile în picioare. Desigur, mai am şi alte amintiri plăcute, dar nu intră în acest reportaj.

Până m-am gândit eu la toate acestea, am ajuns în cartierul de cămine şi garsoniere, supranumit „Catanga”. Acesta a fost şi este unul dintre cele mai prăpădite cartiere ale Reşiţei. Aici locuiesc - cum spun bănăţenii - „viniturile”. Oameni sosiţi de prin toate colţurile ţării, care speră că îşi găsesc în cartier o locuinţă provizorie din care o să scape curând. Desigur, unii nu scapă toată viaţa, dar trăiesc aşa, sub semnul provizoratului, ceea ce se vede şi pe blocurile neîngrijite. Există şi excepţii, sunt şi vreo două blocuri ANL, curăţele, dar impresia generală e de sărăcie şi mizerie. Blocuri scorojite, cu rufe întinse la uscat şi antene parabolice la geamuri. A, era să uit, în fosta cantină a UCMR-ului s-a făcut o clinică privată supermodernă, dar eu nu am văzut-o. Am auzit, însă, lucruri frumoase despre clinică. Singura problemă ar fi că acolo lucrează cadre medicale care sunt angajate şi la stat. Dar, aşa-i la noi!

În spatele fostei cantine a UCMR-ului s-a construit o biserică ortodoxă. Doar turnurile sunt tencuite şi zugrăvite. În jur, multă mizerie şi pe una dintre barăcile de şantier scrie cu alb: Catanga. Aşa, ca să ştim unde ne aflăm!

Am ieşit din Catanga şi am ajuns din nou la sensul giratoriu din zona Intim. Peste drum, în Microraoinul I, după primul bloc turn, s-a construit un magazin nou de textile. Nu e chiar un zgârie nori, e mai scund decât blocurile-turn de zece etaje, dar are un perete de sticlă fumurie, aşa că arată oarecum ca blocurile moderne americane. De fapt, din astea vezi acum peste tot în Europa. Din faţa magazinului am aruncat o privire spre vechiul complex comercial Intim. Şi aici, în spaţiul dintre magazine, s-a înghesuit un hotel: Hotel Intim. Încă o cutie de chibrituri. Am pornit în jos, pe Bulevardul Republicii. În dreptul unui restaurant, care a dat faliment de două ori în ultimii doi ani şi are acum al treilea patron, din faţă veneau doi bărbaţi şi o femeie, pe căldura aceea, îmbrăcaţi ca la simpozion. Ei la cravată, ea, la costum negru. Sigur erau oameni de afaceri. Bine că avem şi din ăştia. Am trecut de restaurant, aici, de peste trei ani este un teren împrejumit cu un gard de tablă, pe care scrie că e un şantier în lucru, dar după gard au crescut bălăriile şi nu se mişcă nimic. După „şantierul” cu bălării am traversat bulevardul ca să pozez Galeria Agora. Singura galerie de artă plastică din oraş, pe care preşedintele Filialei din Reşiţa a Uniunii Artiştilor Plastici, pictorul Ion Bobeică, se chinuie să o ţină în viaţă. Trecând prin faţa galeriei, peste drum am văzut un alt restaurant construit recent (recent înseamnă de vreo zece ani), cu nume pompos: Europa. Dar nu atât localul mi-a atras atenţia, cât o fântână arteziană chicioasă, amenajată anul acesta. Am tot văzut-o din tramvai şi mi-a stârnit curiozitatea, voiam să constat dacă şi de aproape e la fel de urâtă ca de departe. Dar nu mai aveam trecere de pietoni decât după Muzeul Banatului Montan, aşa că mi-am continuat drumul. Muzeul a fost construit prin anul 1980, după planurile arhitectului Ioan Antonescu, cel care a fost arhitectul-şef al judeţului, pe vremea comuniştilor, ulterior, după revoluţie, ajuns preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie Caraş-Severin, după ce Frunzăverde a plecat deputat, ministru şi preşedinte de Consiliu Judeţean. Muzeul reşiţean, spun unii, este un fel de replică mult mai mică a Muzeului Guggenheim, din Bilbao, dar eu zic că nu este nicidecum o copie a acestuia, doar că este construit în spirală, cum sunt multe alte muzee din lume. Pe lângă exponatele de muzeu, aici se organizează şi expoziţii de artă plastică, este foarte bun pentru aşa ceva, doar că nu prea intră lumea. E criză, cine mai are timp de vizitat expoziţii?!

Am trecut mai departe, am pozat Liceul de Artă Sabin Păuţa, pe urmă sculpturile în marmură realizate prin anul 1998, din iniţiativa lui Stelian Preduchin. Pe atunci Stelu, oltean originar din Turnu Severin, era vicepreşedintele Filialei din Reşiţa a UAP, şi preşedinte era pictorul Nicolae Ungar. Ştiu că s-au certat, Stelu a plcat în Spania. Am făcut câţiva paşi în Parcul Tricolorului. Şi aici e o fântână. Trei oameni erau la fântână să ia apă. Fântâna asta are plăcuţă că apa e potabilă. E realizarea primarului de acum, Mihai Stepanescu. Îi plac lui fântânile şi izvoarele. Asta nu e rău, că şi aşa ne-am văitat mulţi ani că nu avem în oraş cişmele de unde să bem apă în zilele caniculare. Important este să avem după ce bea apă! Am pozat Monumetul Eroilor, realizat de maestrul Constantin Lucaci, pe vremea primarului Mircea Popa. Un monument controversat şi el, dar, după cum se vede, se integrează, încet-încet, în peisaj. În fundal se vede biserica cu hramul..., zău că nu mai ştiu ce hram poartă, trebuie să caut pe Google. Aşa, e hramul Schimbarea la Faţă, dar reşiţenii îi spun: Catedrala din Govândari. La început, când era în construcţie nu mi-a plăcut, dar acum, albă şi zveltă, îmi pare că arată destul de bine. Am o singură obiecţie: mai există câteva zeci de biserici, prin alte oraşe din România, exact la fel.

Mă gândeam să merg mai departe, la vale, dar gândul la fântâna chicioasă de lângă restaurantul Europa nu-mi dădea pace. Aşa că, stânga-nprejur şi am făcut cale-ntoarsă. Am traversat prin faţa muzeului şi, drept la Europa. Da, fântâna era acolo, urâtă, în toată splendoarea ei. Cine dracu îi lasă pe ăştia să facă astfel de fântâni, cu zeiţe care toarnă apă din amfore, cu pitici şi cu lei care scot apă pe gură? Acestea sunt copii stupide ale unor fântâni din perioada renaşterii, care, la vremea lor, aveau ceva farmec, dar să faci aşa ceva acum nu e mai puţin lipsit de gust decât să faci o casă ţigănească cu turnuleţe. Ştiu că într-o vreme, după anul 2000, s-a făcut aşa o fântână cu lei în faţa sediului poliţiei, dar o minte luminată a ras monstruozitatea. E cineva la Europa cu gusturi dubioase, mai ales că în faţa acestei clădiri, care se vrea modernă, în această vară şi-a tras o terasă în stil rustic. Ca nuca-n perete. Cât stăteam eu în faţa fântânii şi îi făceam poze, pe lângă mine au trecut o femeie şi un bărbat, păreau soţ şi soţie, care au găsit de cuviinţă să comenteze cu voce tare: ce frumoasă e arteziana asta! Păcat că încă nu funcţionează. Vă spun sincer că le-am zis, în gând, nişte chestii urâte.

Din nou stânga-nprejur, şi am trecut prin faţa Complexului Victoria, unde acum, la etaj, este bazar. În faţă, noul sediu al Romtelecom şi bătrânul cinematograf Dacia. Degeaba se tot chinuie municipalitatea să-l reînvie: nu mai merge lumea la film. Am trecut prin faţa Romtelecom şi am ajuns la intrarea în vechiul sediu al Poştei şi Telefoanelor, care în anii ’80 era numit Poşta Nouă. E o clădire goală şi începe să se părăginească. După poştă, am cotit spre stânga şi am ajuns în faţa Colegiului Economic al Banatului Montan, fostul Liceu Economic, sau LEDA. Se lucrează la extindere şi se modernizează sala de sport.

Şi uite-aşa, am ajuns din nou la biserica lui Petru Berbentia, aproape de unde am plecat. Lângă biserică stătea o căruţă ţigănească. Căruţaşul avea un tricou în dungi, roşu şi negru, de la defuncta echipă de fotbal CSM Reşiţa. Ahoi, ahoi, rosso-nerii suntem noi! S-a ales praful de fotbalul reşiţean. În căruţă, câteva cartoane şi ceva fier vechi. Aşa trăiesc ei, din resturile pe care le adună. Am ajuns de unde am plecat. Au trecut cam două ore. În faţa Şcolii Generale nr. 9, bătrânul, tot în boscheţi. Papucul, din nou era departe de el. Cald, foarte cald. Bătrânul respira greu. L-am întrebat din nou dacă are nevoie de ceva. Poate îi trebuie apă? Mi-a arătat că are o sticlă cu apă. Cred că l-am enervat, că a dat să se ridice. I-am făcut, o poză şi am plecat. Pe cer se adunaseră nori negri. După-amiază a plouat cu bulbuci, cu vijelie, tunete şi fulgere.

Să mai spun că, deşi cartierul acesta a fost numit oficial Lunca Bârzavei, toată lumea îi spune Govândari. Numele vine de la govedina, care în limba sârbo-croată înseamnă vită. Iar pe locul unde se află Govândariul se întindeau în urmă cu cincizeci de ani locurile de păşunat ale câlnicenilor. Aici erau păşuni pentru vite şi mlaştini. Cum spuneam, primele blocuri s-au construit în 1961, deci, anul acesta, am putea organiza o petrecere aniversară, un jubileu, sau măcar un simpozion cu mezeluri şi măsline.

Vezi aici GALERIE FOTO cu alte fotografii care însoţesc reportajul.