La pas, prin Reşiţa veche

Stimulat de lecturile din volumul „Hoinărind prin Reşiţa pierdută”, al de-acum celebrului Dan Farcaş, şi de faptul că aveam adidaşi în picioare, săptămâna trecută, aflându-mă cu treburi prin Centrul civic al Reşiţei, m-am hotărât să las tramvaiul pe calea lui (de fier) şi să mă reîntorc în cartierul de domiciliu, Govândari, per pedes apostolorum, pe un traseu sinuos, care îmi trezeşte multe şi fermecătoare amintiri.

Am copilărit pe strada Rândul II, una dintre cele patru străzi înşirate de-a lungul vechilor albii săpate în coasta Dealului Mare de râul Bârzava, aşa că traseul meu trebuia să cuprindă neapărat zona Rândurilor.

Am pornit de la Universalul Vechi, una dintre clădirile emblematice ale Reşiţei, acum nefolosită şi goală. La vârsta de trei ani, când am venit pentru prima oară la Reşiţa, cu părinţii, din satul meu natal de pustă timişeană, două lucruri m-au impresionat mai tare: fabricile şi Universalul (pe atunci, singurul). Un astfel de magazin mare, aglomerat, cu un sector de jucării imens (aşa mi s-a părut), nu mai văzusem niciunde. Părea un vis. Pe urmă fabricile, care aruncau spre cer flăcări şi fum. Fumul acela, căruia acum îi spunem poluare, a făcut parte din gloria Reşiţei, lăudată de autorităţi şi cântată de poeţi. Acum, zona industrială vibra uşor, dinspre oţelărie, care mai scoate şi ea ceva praf şi aburi pe coşuri. Am lăsat în dreapta clădirea Oficiului de Cadastru, fosta Şcoală Generală Nr. 2 (fosta şcoală siderurgică), unde am învăţat eu citirea şi aritmetica. Învăţătoarea mea fost doamna Acea, ulterior măritată Mandoni. Credea despre mine că voi ajunge poet. S-a prăpădit. Directoare era doamna Bogdan, o doamnă care parcă nu a îmbătrânit. Mă întâlnesc adesea cu ea. Mereu se grăbeşte, şi astăzi, undeva pe străzile Reşiţei.

M-am îndreptat apoi spre pasajul subteran, al fostului CSR, acum TMK. Înainte de pasaj, Direcţia Muncii, apoi fosta Casă de Protocol a CSR-ului (fostul Cazino German). În anii '90, când eram lider de sindicat, aici organiza directorul general, Victor Manolescu, câte o masă festivă sau câte un chef. Recunosc, am fost la câteva. După pasaj, biserica evanghelică şi biserica reformată. Am intrat pe Strada Furnalelor, înjumătăţită de pe vremea în care CSR-ul s-a extins cu hala de stripare (acolo nu se făcea strip-tease, ci se scoteau lingourile din lingotiere). Pe Strada Furnalelor veghează fosta şcoală Pittner, acum transformată în locuinţe sociale. Pe strada aceasta mergeam la şcoală, cu ghiozdanul în spate. Spre capătul dinspre vest al stărzii se înalţă singurul furnal rămas în picioare. Până în anul 2004 erau două furnale. Case vechi, obosite. Printre ele, o nouă biserică a unui cult neoprotestant. Urâtă.

La intersecţia Străzii Furnalelor cu Strada Fagului, am cotit spre stânga. Dintr-o fundătură se ridică pasarela ce leagă zona Catedralei ortodoxe cu zona Rândurilor. La baza pasarelei, lângă o fostă poartă de intrare în combinat, acum spartă şi desenată cu grafitti, nişte copii de ţigani jucau fotbal. Nu ştiau cine este Messi. De pe pasarelă, în drepta, se văd ruinele fostei staţii de turnare a fontei, iar la dreapta, fosta hală de reparaţii a oalelor de turnare, acum năpădită de vegetaţie. Un cetăţean vârstnic, cu o săpăligă pe umeri, văzând că fac poze, mi-a atras atenţia că au crescut pomi şi pe acoperiş. Vai ş-amar! Am pornit pe strada Rândul I, spre furnal. Am ajuns în zona numită pe vremuri Drhexler. Aici încingeam miuţe cu băieţii de pe Rânduri. Unul dintre cei mai buni era Mircea Irimia, devenit prin anii `80 vârf în echipa de fotbal CSM Reşiţa. De la Drhexler am urcat, pe nişte trepte năpădite de vegetaţie, pe strada Rândul II. Reşiţa, la picioarele mele. Înspre sud-est, Driglovăţul, zona Muncitoresc, în faţă, Poiana Golului, spre sud-vest, furnalul şi, mai departe, Centrul civic. Am mers până aproape de spatele furnalului. Casa copilăriei. Rândul II, nr. 18. Acum e cumpărată de un fost coleg de joacă, ceva mai mare decât mine. După 1990 a lucrat în Germania şi, cu banii adunaţi, am auzit că şi-a cumpărat patru case pe strada copilăriei. Nostalgii.

M-am întors spre vest, până la nişte trepte care leagă Rândul II de Rândul III. Panoaramă şi mai largă. Capătul grădinii copilăriei, năpădită de vegetaţie. La capătul străzii, zona Opelz. Aici a locuit o mare familie de industriaşi, care a avut în proprietate Fabrica de Bachelită (aşa am auzit). Doi dintre copiii Opelz, verişori, au ajuns muzicieni prin Germania. Am jucat fotbal cu ei la... Opelz. Erau pe-acolo mai multe terenuri. Mai este şi un castel de apă, pe care noi, copiii, îl consideram castel medieval şi purtam războaie de cucerire pentru el. Atunci avea şi creneluri, acum au fost zidite. Deasupra, Fabrica de oxigen. A suferit transformări, dar funcţionează şi acum. Produce oxigen pentru ruşi, cu tehnologie japoneză. Înainte de a se rade vârful dealului şi a se construi Fabrica de oxigen, dealul acela era principalul loc de săniuş.

Stânga-mprejur, încă o privire spre furnalul ruginit, peste oţelărie şi peste oraş. M-am întors spre fabrica de bachelită. Deşi părăginită, prin curte se mai mişcă nişte oameni. Vreo firmă privată. Am coborât spre Valea Ţerovei, pe şoseaua de centură ce leagă Govândarul de cartierul Lend. În dreapta, bazinele cu apă de la CSR. Pe platformele înierbate se organizau adevărate campionate de fotbal. Acum pasc nişte cai. În stânga, halda de zgură. E năpădită de vegetaţie, dar se văd grote largi, săpate de căutătorii de fier vechi. Pe lângă mine au trecut un ţigan bătrân cu nevastă-sa. Se ceartau. Fiecare ţinea în mână o bucată de fier vechi. Şi-au câştigat pâinea pentru o zi. Undeva, în dreapta, printre pâlcurile de pomi, a fost cândva Azilul de Bătrâni. Mergeam acolo ca la o casă cu stafii. Cei mai curajoşi priveau în casa mortuară, să vadă dacă este depus vreun sicriu.

În Parcul Industrial, unde se întindea Cocseria Nouă (atât de nouă, încât n-a apucat să producă niciodată cocs, doar a consumat gaz vreo zece ani), se mai văd unele structuri de beton. Printre ele, gatere, depozite, ateliere, vilişoare. M-am întâlnit cu pârâul Ţerova, sau Vâna Ţerovei. Numele adevărat al pârului este Predova, dar a fost uitat. Nimeni nu-i mai spune astfel. Am pornit pe drumul paralel cu Vâna Ţerovei. Pe un gard scrie ceva mare şi nasol despre Frunzăverde. Am şi poza, dar acesta nu este un reportaj politic, aşa că o pun deoparte. Am trecut pe lângă pensiunea lui Mişu Bekő şi am ajuns sub halda de zgură. În dreapta huruie şi scoate praf o fabrică de ciment. În stânga, halda se îneacă încet în vegetaţie. Am ajuns la locul în care, pe când funcţionau furnalele, din iazul de decantare se scurgea un şuvoi de apă caldă, sulfuroasă. Ani şi ani de zile, reşiţenii veneau aici să facă baie. Se spunea că face bine la reumatism. Acum iazul este secat. Pârâul Ţerova a scăpat de sulf. Măcar atâta bine să consemnăm. În dreapta se înalţă nişte vile, cam ca palatele ţigăneşti, construite în curţile unor depozite de fier vechi.

Am lăsat în stânga staţia de betoane de la Crosi, fostul I.A.C.M.M.R, şi m-am reîntâlnit cu oraşul. În dreapta cartierul de cămine Constructorul, supranumit Catanga. În faţă, cartierul Govândari, cu sensul giratoriu de la Intim, ce pare curat, îngrijit, înflorit, comparativ cu plaiurile părăginite lăsate în urmă.