La pas prin Reşiţa veche – Episodul II

Îndemnat de cititorii primului reportaj, despre drumeţia prin Reşiţa veche, cum că n-ar fi rău să aruncăm un ochi melancolic şi pe alte străzi bătrâne ale oraşului, într-o altă sâmbătă răcoroasă a acestui mai capricios, în care soarele cu dinţi nu reuşea să zvânte asfaltul, zgura sau iarba de pe trotuare, mi-am luat adidaşii la spinare şi am pornit într-o nouă călătorie prin partea montană a Reşiţei.

Am pornit din acelaşi loc, ca şi data trecută, de la Universalul Vechi, însă de pe trotuarul de vizavi, din locul în care Strada Libertăţii se bifurcă în străzile Traian Lalescu (despre care ştiu că în perioada interbelică se numea Regina Maria) şi Mihai Viteazul, o arteră importantă a Reşiţei vechi, pe jumătate distrusă de sinistrele hale, acum părăsite, ale Laminorului Degrosisor de Semifabricate, aşa numitul Blumming. Pe partea unde astăzi se înalţă halele masive, supărate şi ruginite, pe vremea copilăriei mele, în anii `60 ai secolului trecut, se aflau Librăria Eftimie Murgu, Policlinica, Cinematograful Arta, Palatul Seuchenstein. Am păşit pe jumătatea încă în viaţă a străzii, prin faţa sinagogii evreieşti, de unde, odată ca niciodată, cumpăram vinurile dulci Carmel şi semidulci Ascalon, dar şi unele coniacuri aduse din Israel. Am spus că aceasta este jumătatea rămasă vie a străzii, însă, în fapt, şi această parte trăieşte un fel de amorţire, ca o paralizie a unei reptile uriaşe, cu spinarea frântă, deoarece acum singura instituţie rămasă vie, de pe această parte de lume, este Bastilia, bătrânul liceu al oraşului, rebotezat Diaconovici-Tietz.

Înainte de a ajunge la liceu, am trecut prin faţa intrării în strada Someş, unde, pe colţ, se afla singurul laborator în care generaţii de reşiţeni şi-au expus plămânii razelor Roentgen, ca să şi-i pozeze când se căutau de vreo boală ori voiau să se angajeze în fabrică. O clădire ştearsă, nesemnificativă, dar pe care o ştia toată Reşiţa şi o numea simplu „La Micro”. Vizavi de „Micro” se afla Policlinica, o clădire masivă, întotdeauna zugrăvită cu un sumbru gri-petrol. Aici mi-am luat o bună parte din injecţiile copilăriei. Mai la deal m-am întâlnit cu o clădire prăfuită şi părăsită în care pe vremuri era elegantul restaurant „Reşiţa”. Între fostul „Reşiţa”, o casă mică, altădată o cofetărie vestită, unde poposeam de fiecare dată înainte sau după ce mergeam la film, la cinematograful „Arta”, de vizavi.

Bastila, cum spuneam, pare singura clădire vie de pe o arteră moartă de civilizaţie. După Bastilia, am cotit-o spre Oţelărie şi am coborât pe nişte trepte mizerabile în pasajul subteran. La ieşirea din pasaj m-a întâmpinat semeţ Furnalul nr. 2, ca un câine bătrân şi credincios, care mă cunoaşte de când eram mic, fiindcă am copilărit la poalele lui, pe vremea în care el era un leu-paraleu plin de foc, jar şi fum, iar eu, un mucos cu ghiozdanul de piele în spate. Aici trebuie să fac o mărturisire. În toată perioada în care am fost elev de şcoală generală, toţi colegii mei aveau ghiozdane de carton, majoritatea pânzate cu albastru cenuşiu, numai mie îmi croise tata un ghiozdan din piele, dintr-o geantă veche, de muncitor. Ghiozdanul meu era de piele, dar cât îi învidiam pe colegi pentru ghiozdanele lor de carton, care, în general, erau noi doar câteva săptămâni. Se învecheau după un trimestru şi se rupeau la sfârşitul anului şcolar, dacă nu cumva mai devreme.

Deci, furnalul în stânga, în dreapta, platanul uriaş, care a supravieţuit demolărilor şi reconstrucţiei fabricii. În vremea în care pe aici se afla Palatul Seuchenstein, platanul se afla oarecum ascuns în curtea Garajelor CSR, numai crengile i se vedeau pe cer. Am văzut fotografii cu Reşiţa de prin anii 1900 şi platanul se afla tot acolo, parcă la fel de mare. Am trecut prin spatele fostei cantine CSR şi al bisericii evanghelice, apoi, prin faţa bisericii maghiare reformate şi am ajuns în faţa clădirii noi a Vamei. O clădire nouă, dar care ne aduce aminte, şi ea, de o istorie. Istoria recentă a vameşilor prinşi, la Naidăş, cu ţigări de contrabandă. Pe locul în care astăzi este Vama, se afla o cramă, într-o pivniţă, unde coborau bărbaţii, până ce femeile îşi făceau cumpărăturile în piaţă. Pentru că aici, pe strada care o coteşte spre Strada Laminoarelor, se afla vechea piaţă de zarzavaturi a Reşiţei. Tot în această cramă poposeau muncitorii când ieşeau de la Laminoare. Vizavi, lângă fosta Miliţie, se afla restaurantul Semenicul, unde tata bea bere cu rom, fiindcă tata a fost laminator şi toţi laminatorii îşi îmbunătăţeau berea cu rom Jamaica. În piaţa aceasta mi-am cumpărat pentru prima oară cireşe, cu banii economisiţi de la autobuz. Era 50 de bani biletul şi, dacă făceam două drumuri pe jos, cu banii economisiţi îmi puteam cumpăra, la începutul verii, cireşe, ori în alte anotimpuri, o sticlă cu suc galben, numitul „citro”. Singurul şi unicul suc acidulat din epoca socialistă, făcut probabil cu sare de lămâie. Uau! Ce gust bun avea. Beam o jumătate de litru pe nerăsuflate.

Am intrat pe Strada Laminoarelor, aici, în decembrie 1989, am participat la nişte aşa-zise lupte cu teroriştii, de fapt lupte cu nimeni, alături de un pluton condus de către regretatul fotbalist Netorovici, de la CSM Reşiţa. Dar asta e altă poveste şi o voi spune cu altă ocazie.

Piaţa de zarzavaturi se întindea, în urmă cu 30-40 de ani, şi pe Strada Laminoarelor şi, apoi, s-a mai făcut o prelungire în nişte curţi, spre Laminoare. Am ieşit de pe Laminoarelor pe lângă Catedrală şi am văzut, în faţă, Biblioteca Judeţeană Paul Iorgovici. Tocmai i se repara acoperişul. Am cotit spre dreapta, prin faţa Catedralei şi am ajuns în faţa fostei redacţii a ziarului „Flamura”, devenit după revoluţie „Timpul”. Aici, la parter se afla o librărie. Una dintre librăriile importante ale Reşiţei, de unde mi-am cumpărat cea mai mare parte dintre caiete, hârtii albastre de învelit caiete şi manuale, creioane, stilouri, compasuri, liniare, echere. De fapt, în clasa întâi, de aici mi-a cumpărat mama primul toc, pentru că în clasa întâi scriam cu tocul. Era din lemn şi era roşu.

Am mers spre zona „Muncitoresc”, am aruncat o privire fugară spre fostul cinematograf, astăzi dispărut, şi am intrat spre poarta de la Hala Nouă, spre Strada Călăraşilor. Pe această poartă, când intrau sau ieşeau muncitorii, nu puteai să mergi împotriva curentului, atât erau de mulţi şi deşi. Peste Bârzava se mai înalţă, albastră, Hala Navale, fostă glorie a industriei reşiţene, care acum rugineşte în tăcere. Ce mai zgomot făcea, când se încercau motoarele de vapoare! Am pornit în sus, pe Călăraşilor, şi am ajuns la un podeţ care traversează Bărzava. Pe un pom mai stă fixată o tablă de avertizare: Atenţie la tren! Deşi pe aici nu mai trece de mult niciun tren şi linia ferată nu mai există. Am traversat peste Bârzava, pe Strada Teilor, şi am ajuns până la intrarea în strada Mihail Kogălniceanu, care duce spre Driglovăţ. Aici am ezitat, mă tenta să merg spre Driglovăţ şi să cobor undeva în cartierul Stavila, însă Baia Populară m-a atras mai tare. Am mers spre fosta Baie Populară, unde acum funcţionează (sau nu mai funcţionează?) o asociaţie caritabilă. Pe vremea în care locuiam pe Rândul II, în copilărie şi în adolescenţă, aici am făcut duş de nenumărate ori. Parcă era 5 sau 3 lei pe oră, nu mai ştiu precis. Mai mulţi colegi făceau duş aici şi ne avertizam unii pe alţii, să fim atenţi la oamenii dubioşi.

Circula legenda că pe la Baie îşi făceau veacul nişte pidosnici. Pe atunci nu prea foloseam termenul de homosexual şi cu atât mai puţin pe cel de gay.

Mi-am continuat parcursul pe Teilor, până aproape de capătul străzii, unde am traversat din nou Bârzava, pe Călăraşilor, şi, pe strada Budinic, am ieşit spre pasajul de peste Bârzava, pe lângă sediul Pompierilor. Am mers pe sub pasaj, până la podul vechi de peste Bârzava. Cel mai vechi pod sudat din sud-estul Europei. O alcătuire ciudată. Un pod mai mic, ascuns sub un pod mai mare. Şi aici era o cale ferată, pe care circulau trenurile uzinale, şi o barieră la care uneori se aştepta o jumătate de oră. Dincolo de Bârzava, pe dreapta, era o alimentară. Când se auzea, până pe Rândul II, că se dă zahăr la alimentara din Stavila, venam fuga până aici, la coadă, la zahăr.

Am trecut pe sub pasaj, până pe partea unde era calea ferată, pe care se aducea fier vechi pentru Oţelărie, de la depozitul de fier vechi. Acum, depozitul nu mai există, nu mai există nici calea ferată. Am pornit pe drumul de întoarcere, acum înspre aval, pe drumul imaginarei căi ferate, pe strada Nedeia. Pe stradă, din loc în loc, se mai văd traversele de cale ferată, printre ierburi. Am trecut prin spatele unei foste fabrici de pâine şi am ajuns la intrarea în Parcul Zoologic. Eu îi spun tot „Parcul”, deşi pe firma de la intrare scrie Grădina Zoologică Ion Crişan. Vizavi de intrarea în parc, Grădiniţa cu program prelungit nr. 2, cu platani seculari în curte. Am urcat în Parcul Zoologic. Aceleaşi trepte străvechi, desigur sparte, apoi fermecătoarea alee cu castani, pe care odinioară erau bănci din lemn, cu margini din beton. Pe aici mi-am plimbat câteva iubite, de fapt hai să le zicem prietene, şi pe aceste bănci, în anii de liceu, mi-am învăţat unele lecţii la fizică. Se vede că nu le-am învăţat prea bine, că n-am ajuns fizician. Acum băncile sunt prăbuşite. Am urcat spre locul unde pe vremuri se înălţau marile tobogane din tablă. Când eram copil, mi se păreau uriaşe. În locul lor sunt nişte tobogane mici, colorate, din material plastic. Câteva familii erau ieşite cu copiii la aer. Totuşi, locul nu este chiar pustiu.

Am intrat în zona împrejmuită a animalelor. Urşii, tigrii, leii, maimuţele, poneii, căprioarele. Acum este şi o lama. Păsăreturi şi animale domestice. Încă o familie cu copii, la cuştile urşilor. Am coborât din nou spre ieşire şi m-am întâlnit cu o familie numeroasă de ţigani, cu o droaie de copii. Urcau veseli la joacă şi s-au bucurat că le-am făcut o poză. Am ieşit, în vale, spre Şcoala de Beton, de fapt componentă a Şcolii generale nr. 1. Ce şcoală urâtă mi se părea, pe vremuri. Un cub cenuşiu de beton. Acum, după restaurare, după ce au fost scoase la iveală decoraţiunile din teracotă, şcoala pare chiar cochetă. Am pornit spre Muncitoresc, pe Strada Castanilor. Da, recunosc, sună ciudat. Am trimis odată un articol pentru un ziar din Bucureşti, despre povestea cinematografului, şi am scris despre Zona Muncitoresc. Bucureştenii m-au corectat şi au scris Zona Muncitorească. Eh, nu ştiu ei istoria noastră, cu celebrul Muncitoresc. Înainte de a ajunge, însă, la Muncitoresc, am mai făcut un ocol, intrând pe strada Delavrancea, prin faţa fostei secţii Edile a Combinatului Siderurgic. Hale vechi, părăsite, prăbuşite. Aici, în anii `80, prin luna decembrie, în fiecare an, eram detaşat de la AMC Metrologie, unde lucram, şi, timp de o săptămână-două, desenam pe placaj animale pe care tâmplarii le decupau. Apoi le pictam şi animalele erau instalate în Orăşelul Copiilor. Am făcut aici elefanţi, tigri, girafe, Moşi Gerilă, cu fratele meu, Cristi, cu Nicolae Dumitru Vlădulescu, actualul director de la Teatrul de Vest, cu Franţi Matiaş, cu Stelian Preduchin. Acum, Franţi e decorator la Primărie, Stelu e prin Spania. Edilele sunt în paragină.

Am urcat pe Strada Canalului, aflată în prelungire cu strada Nedeia. Şi pe aici circulau garniturile cu „troace”, încărcate cu fier vechi, dar strada şi-a primit numele de şi mai demult, de pe vremea în care pe aici trecea un canal, o deviaţie a râului Bârzava, care mergea până la Furnale şi la Oţelărie. Am ajuns la barieră. Ce barieră?! Nu mai este nicio barieră. La intersecţia străzilor Canalului, Feroviarului şi Oituz, era o barieră, unde ne opream săniile, iarna, când coboram de pe Oituz. Deasupra de barieră, lângă un perete din piatră, era „parcarea măgarilor”. Aici îşi legau ţărovenii măgarii cu care aduceau lapte reşiţenilor. În jos, pe Oituz, era o veche drogherie. Şi acum e farmacie aici. Am ieşit la intersecţia de la Muncitoresc, am aruncat o privire spre locul în care se afla „celebra” grădină de vară Mureşul, acum un loc gol, şi am intrat pe terenul pe care se înălţa „marele” cinematograf. În acest cinematograf am văzut filmele „Diligenţa”, „Pentru un pumn de dolari”, „Dacii”, „Haiducii”, mai târziu, prin anii `80, „Croaziera”, „Cursa”, „Probă de microfon”, „Călăuza”. Hai că le-am amestecat, dar acesta, oricum, nu e un articol pentru revista Cinema. Mai vizitez şi acum, uneori, cinematograful, în vis. Văd ghişeele mici, cu zăbrele, din hol, treptele pe care ne înghesuiam spre intrarea în sală, simt mirosul motorinei cu care se spăla parchetul.

Am aruncat o privire spre Şcoala generală nr. 1, din spatele fostului cinematograf, am lăsat în stânga bălăriile, care cresc în fosta sală, în dreapta, clădirile în ruină, şi am ieşit pe bulevard. Hai, în jos, spre zona industrială, cu pas mai obosit, pentru că drumeţia se apropie de sfârşit. Am trecut prin faţa - să zic iarăşi „celebrului”? - restaurant Banatul, şi acesta desfiinţat de mult. Am ajuns din nou la catedrala ortodoxă şi la fosta Miliţie. În prezent, în fostele beciuri ale miliţiei funcţionează o cafenea de succes, unde reşiţenii vin să bea bere şi să asculte rock. Poate mai beau şi câte o cafea.

Iată-mă din nou la poalele „câinelui credincios” şi ruginit, Furnalul nr. 2, la reparaţia căruia am participat de câteva ori. Gata! (deocamdată, gata)

Vezi aici GALERIE FOTO cu alte imagini ale reportajului.