După ploaie răsar şi ciuperci bune, dar şi (ne)bune (II)

De: 
VLADA VIŞATOVICI
20 aprilie 2013 - 10.30

Cele mai otrăvitoare ciuperci, aşa cum am stabilit deja, sunt cele din „Genul Amanita”. La intoxicaţiile cu ciuperci, pe lângă sindromul faloidian (intoxicaţie cu Amanita phalloides, Amanita verna şi Amanita virosa), sindromul panterian (intoxicaţie cu Amanita pantherina), sindromul muscarian (intoxicaţie cu Amanita muscaria), mai întâlnim şi „sindromul sudorian”. Acesta este determinat de consumul ciupercilor care atacă sistemul nervos. Acestea sunt „Inocybe patouillardi” şi, cea mai des întâlnită la noi, „Clitocybe dealbata”. Reacţia apare imediat, la câteva minute sau până la 3 ore, de la ingerare. Simptomele sunt evidente, intoxicația evoluează în funcţie de cantitatea ingerată şi de timpul de intervenţie medicală. Antidotul recomandat pentru tratament este atropina. Pentru sindromul sudorian, ca şi pentru sindromul muscarian, este recomandată administrarea de purgative şi a tabletelor cu cărbune medicinal, dar numai ca tratament de prim-ajutor, urmând, în mod obligatoriu, intervenţia medicală de specialitate în cel mai scurt timp. Această intoxicaţie, denumită „sindromul sudorian”, de cele mai multe ori „nu” se soldează cu moartea victimei.

Specia „Clitocybe dealbata”, face parte din Ordinul Agaricales, Genul Clitocybe. Este o ciupercă toxică (produce sindromul sudorian ), necomestibilă, întâlnită frecvent atât la câmpie cât şi la munte, în perioada vară-toamnă. Pălăria 2-4 cm, întâi convexa, plată, apoi sub formă de pâlnie. Cuticula este acoperită de o brumă albă care cade şi apoi se văd frecvent crăpături. Piciorul creşte până la 5 cm, este albicios, cilindric, foarte rezistent, subţiat în partea inferioară, la început plin, apoi total gol pe dinăuntru. După o vreme piciorul apare pătat cu un colorit ca al cojii de alună. Lamele decurente (pornesc de pe picior) şi dese, întâi albicioase apoi de culoare galben deschis. Cu un miros pronunţat de făină. Se confundă deseori cu o ciupercă gustoasă şi foarte căutată, cunoscută sub numele de „Clitopilus prunulus” (nicoreţii). Clitopilus prunulus are un miros mai pronunţat de făină crudă şi o fragilitate mare a cărnii, creşte puţin mai mult. Confuzia nu este greu de făcut, asemănarea este dezarmantă.

Inocybe patouillardi face parte din Ordinul Agaricales, Genul Inocybe. Pălăria 3-5 cm, cu gurgui mare. Cuticula netedă, uscată şi mătăsoasă. Lamelele foarte dese, muchia albă rotunjită cu puf. Piciorul bont cu aspect fibros, îngroşat la bază, cu striaţii longitudinale, lung de 10 cm. Carnea este albă cu gust iute. Se găseşte de primăvara până toamna, în păduri de foioase în parcuri şi grădini. Se confundă cu celelalte Inocybe. Este foarte toxică şi, ca atare, trebuie să evităm Inocybele.

Sindromul norcotidian – generat de speciile de ciuperci din „Genul Panaeolus”, asupra cărora nu mai insistăm. Simptomele sunt asemănătoare stării de beţie, produce amnezie şi halucinaţii puternice. Nu lasă urme dar este necesară intervenţia medicală de specialitate.

Sindromul tigrinian sau lividian este determinat de „Tricholoma tigrinum”. Provoacă stare de rău, arsuri la stomac, sete, după 2-3 ore de la ingerare. Starea de rău poate dura şi 6-7 zile, fiind necesară intervenţia medicului.

Sindromul helvelian este provocat de unele specii din „Genul Helvela”.

Ciupercile produc adesea intoxicaţii gastro-intestinale. Dintre acestea enumerăm „Omphalotus olearius” şi „Ramaria formosa”. Evoluţia intoxicării este legată de cantitatea ingerată şi de rezistenţa organismului celui intoxicat. Este recomandată intervenţia medicului de specialitate. Ca prim-ajutor pot fi administrate purgative. Amanita vaginata şi Amanita rubescens (cucii) nu se consumă crude, deoarece sunt toxice, acestea prin fierbere devin comestibile.

Trebuie să insistăm mai mult asupra cunoaşterii toxicităţii ciupercilor. Culegătorul trebuie să înceapă întâi cu studierea celor rele, abia apoi poate să culeagă o specie cunoscută. Cele toxice sunt de regulă mai puţine, dar foarte periculoase.

Atunci când mergem la cules de ciuperci trebuie să ne echipăm cu îmbrăcăminte comodă. Obligatoriu avem nevoie de un cuţitaş, ciupercile nu se smulg din pământ, pentru că aşa distrugem miceliul. Tăiem picioruşul de la bază, cu ajutorul micului cuţit. Acest procedeu este estetic, dar mai ales este necesar pentru protejarea ciupercilor. Culegerea lor nu trebuie să fie distructivă. Le adunăm într-un coş uşor din nuiele, de mărime medie, pe care-l putem căra fără un efort suplimentar. În aceste condiţii exemplarele culese îşi păstrează forma fără să fie distruse de cunoscutele plase, atât de utilizate. Desigur, trebuie să avem şi plase de rezervă, să fim pregătiţi dacă culegem ciupercile pe specii sau adunăm o cantitate mai mare. Un mic ambalaj separat trebuie să avem şi pentru ciupercile necunoscute pe care vrem să le studiem acasă. Preferabil este să avem la noi „un ghid” al culegătorului, cu fotografii sau cu desene. Sunt preferabile desenele deoarece ciupercile pot fi recunoscute mai uşor. Deşi pe trasee uneori se găseşte apă, este foarte bine dacă luăm apa de acasă, măcar o sticlă de 1 litru, pe care putem s-o transportăm într-un rucsac unde punem toate cele trebuincioase pentru o mică excursie.

Înarmaţi cu un coş, cuţitaş, aparat de fotografiat, pornim în căutarea frumoaselor ciuperci. Până acum am analizat o sumedenie de ciuperci toxice şi doar una dintre cele bune. Chiar dacă ştim doar una comestibilă, aceasta este cea mai bună. Urmează să cunoaştem ciupercile care sunt pe acelaşi palier, sau foarte apropiate de Amanita cezarea (crăiţa), ca să avem ce culege.

Copyright © 2010-2015, Argument, ISSN 2457–1067. Toate drepturile rezervate. | Citeste Termenii si conditiile. | Realizat si intretinut de LIDER DESIGN.
Powered by Morgan&Men SEO Consulting - Widget