Singurătatea ucigașă

A murit Cristina Țopescu, jurnalista care ani la rândul ne-a încântat prin profesionalism, dar mai ales prin onestitate. După revoluție ar fi putut profita de numele celebrului ei tată, Cristian Țopescu, dar nu a făcut-o. Nu a râvnit funcții în televiziunea de stat, nu a dat pe nimeni la o parte pentru a-i lua locul în grila de programe, nu a tânjit după notorietate pe nemuncă. Cu modestie și cu har, asemenea celui care ne-a făcut de atâtea ori să plângem de fericire în timpul transmisiunilor sale sportive, Cristina Țopescu a fost un model de jurnalist ce și-a respectat meseria până în cel mai mic amănunt.

Dar nu despre dispariția prematură și neașteptată vreau să scriu căci, cât timp știrile și comentariile pe conturile de socializare curg într-una, nu știu ce ar mai trebui să spun și eu, ci despre discreția ucigașă a omului trecut de o anumită vârstă. Despre această boală numită singurătatea, care te ține captiv între zidurile casei, te face să vorbești singur, ca să nu o iei razna, să te bucuri ca un copil când administratorul îți bate în ușă, chit că vine să-ți plătești cheltuielile comune. Despre drama omului uitat de familie, prieteni și vecini.

Toate acestea i s-au întâmplat Cristinei Țopescu. Cât de singură să fi fost jurnalista în ultimele ei luni de viață, dacă nu chiar ani, dacă nu s-a găsit nimeni dintre cei care s-or fi dat prieteni să se îngrijoreze că nu mai fusese văzută de trei săptămâni? Câți dintre foștii ei colegi din televiziune or fi sunat-o de Anul Nouă să-i ureze ceva? Cred că puțini, dar și mai puțini au fost aceia care să se fi întrebat de ce Cristina Țopescu nu le răspundea la telefon. Nici măcar colegii ori șefii fostei jurnaliste nu au intrat în panică văzând că aceasta nu mai dăduse pe la lucru atâta amar de vreme. Și știți de ce toate acestea? Pentru că în România zilelor noastre au dispărut prieteniile, chiar și cele convenționale. Indiferența semenilor și singurătatea unora, din ce în ce mai mulți în ultimul timp, reprezintă normalitatea României de astăzi.

Acuma, suntem cu toții în stare de șoc. Ipocriți, ne amintim de Cristina Țopescu că a fost un jurnalist  bun și destoinic și ne plângem durerea și regretele pe Facebook, Instagram și Twitter. E prea târziu. Mai bine ne-am plânge de milă pentru ce am ajuns, după treizeci de ani de așa zisă libertate. Drama Cristinei Țopescu este nu drama unei singure persoane, ci drama unei generații abandonată de familie, prieteni, cunoscuți.