Sistemul totalitar, după care mulţi cetăţeni români mai tânjesc, proclama în declaraţii ale liderilor comunişti, în congrese, în ziarele-organ al PCR, în cântece şi poezii patriotice că poporul este fericit. Faptul că poporul ar fi fericit era un fel de lege, fiindcă nici nu aveai voie să contrazici această afirmaţie. Poporul era, evident, fericit, pentru că scăpase de grija proprietăţii, de alergatul după averi, de povara administrării proprietăţii, iar grija asigurării fericirii era problema Partidului şi a Conducătorul iubit. Poporul, zice că, îşi iubea conducătorul, iar când iubeşti nu se poate să nu fii fericit!
Culmea e că această „politică a fericirii” a dat şi ceva roade. În ciuda cârcotelilor şi a bancurilor cu comuniştii şi cu Ceauşescu, au fost, mi se pare, destul de mulţi oameni care au simţit un fel de datorie să se simtă fericiţi la comandă. Apoi, poate că ar trebui să recunoaştem faptul că oamenii fiind relativ egali în sărăcie, dacă nu erau chiar fericiţi, erau mai liberi de stres.
S-a schimbat sistemul, comunismul a fost abolit şi condamnat, românii au exultat de bucurie pentru că şi-au câştigat libertatea de a vorbi ce cred şi ce vor şi de a-şi căuta fericirea prin propriile forţe. Au pornit în căutarea fericirii cu convingerea că o vor găsi. Problema e că, spre deosebire de sistemul comunist, care garanta fericirea, în democraţie, aşa cum scrie şi în constituţia americană, nimeni nu garantează fericirea, ci numai dreptul de a-ţi căuta fericirea. Iar dreptul de a-ţi căuta fericirea creează, mi se pare, condiţiile de a fi permanent nefericit.
Am întâlnit atâţi oameni nefericiţi în ultima vreme, încât am impresia că este un sentiment dominant. Mulţi oameni sunt nefericiţi pentru că îmbătrânesc şi sunt singuri. Sunt oameni nefericiţi, pur şi simplu, pentru că trăiesc în Reşiţa şi nu la Timişoara. Alţii că trăiesc la Timişoara şi nu la Londra sau NewYork. Am întâlnit oameni nefericiţi pentru că nu au de lucru, alţii că şi-au pierdut slujbele sau funcţiile. Alţii, care au câştigat funcţii, sunt gata nefericiţi pentru că le vor pierde sau pentru că funcţia nu e atât de înaltă sau bine plătită cum ar merita. Cei care au avut funcţii înalte, clar sunt nefericiţi. Uitaţi-vă la Traian Băsescu; a fost preşedinte, dar e nefericit că n-a fost şi prim-ministru. Mai concis, e nefericit că nu e meru în centrul atenţiei. În Caraş-Severin, avem o pleiadă de oameni politici nefericiţi, pentru faptul că şi-au pierdut poziţiile care le asigurau glorie şi bani. Teoretic, singurul om fericit din Caraş-Severin ar putea fi Ion Mocioalcă, pentru că e deputat din anul 2000, şi a tot crescut în funcţii. E cel mai vechi politician de succes al judeţului. Dar, e şi el nefericit că n-a ajuns, încă, ministru.
Aşa că, privind global, regional (şi judeţean), astăzi, am aşa o senzaţie că odată cu câştigarea libertăţii s-a dat dreptul la căutarea fericirii, dar ni s-a garantat dreptul la nefericire. Bine, am şi eu zile mai proaste.
RSS Feed