Articol

Un consilier local dintr-un patriarhal oraş cărăşean mă şicanează amical cu e-mailuri trimise pe adresa publică din ziar, scrisori scurte, dar acide, în care, în general, ironizează unele articole semnate de mine, mă acuză de prietenii interesate sau, dimpotrivă, de faptul că fac acuzaţii neîntemeiate în articolele mele. Nu-i spun numele, nici el nu-mi trimite scrisori deschise, nici eu nu i-am răspuns până acum, dar, într-un fel, atenţia pe care mi-o acordă, mă flatează. Sper să nu-l încurajez să-mi scrie mai mult şi mai des, ritmul ăsta e OK, am şi aşa destule pe cap.

Azi, însă, am hotărât să-i răspund public la o recentă scrisoare în care îmi trimite doar o întrebare, tot incisivă, după cum i-e felul. Îi răspund ca să nu rămână cu întrebarea în aer şi curiozitatea nesatisfăcută, doamne fereşte!, să doarmă prost şi să fie neatent la următoarea şedinţă de consiliu local.

„Bre nea MIRCIOANE, e adevărat ca-i fost și ești incă INFORMATOR? Întreb, nu dau cu paru!”, mă abordează preopinentul într-un stil pe care îndrăznesc să-l cataloghez drept şugubăţ.

Îi răspund acum, certându-l, tot amical, desigur, că nu mi-a citit editorialul care face referire exact la acest aspect. E drept că l-am scris cu ani în urmă, nici eu nu mai ştiu când. În textul respectiv scriam despre faptul că am trăit „vremea informatorilor”, când eram foarte tânăr, aproape un copil (la trup şi la minte). Lucram în Combinatul Siderurgic din Reşiţa, într-o echipă de şase oameni, la atelierul termotehnică, atelier de vreo 50 de oameni. În atelierul respectiv existau doi informatori „oficiali”, ca să zic aşa, în sensul că erau cunoscuţi de toţi. Când vreunul din cei doi intra în încăperea în care lucram, schimbam vorba. Mai ales în cazul în care discutam politică sau spuneam bancuri politice. În acea vreme, colegii mei, la taclale, la o ţuică, la locul de muncă, la birt ori în colţul străzii, îmi mărturisiseră, toţi, că au fost abordaţi de ofiţeri de securitate, „pentru a sluji patria” în rol de informatori. Povesteau cu lux de amănunte, cu mândrie, dar şi cu îngrijorare, cum au tergiversat semnarea acordului cu Securitatea, cum au invocat tot felul de motive, ba că mama e bolnavă, ba că bunica e pe moarte, ba că nu ştiu să scrie. După câţiva ani, în care subiectul a rămas tot fierbinte, chiar am început să mă îngrijorez. Adică, ce se întâmplă cu mine, ce am eu de sunt suspect în ochii securiştilor?! Pe toţi colegii, pe toţi cinci, au încercat să-i racoleze, numai pe mine nu! E clar că sunt suspect şi nu ştiam de ce! La urma urmei, ţineam cu ţara, ţineam şi cu echipa naţională de fotbal şi cu lotul naţional de gimnastică! Îmi plăceau artele, sportul, femeile românce, dar şi ale naţionalităţilor conlocuitoare! Cu siguranţă, însă, făceam ceva ce nu le era pe plac securiştilor, m-am gândit cu mintea mea proastă de copil.

În sfârşit, nici n-am fost abordat vreodată de vreun securist. Peste ani, după 1990, mi-am pus întrebarea ce s-ar fi întâmplat! Oare aş fi fost destul de puternic, de înţelept, de hotărât să rezist?! Dacă ar fi făcut presiuni ori ar fi recurs la şantaj, aşa cum au făcut cu alţii? Dacă mi-ar fi propus o „indemnizaţie” consistentă, aşa cum am auzit că unii primeau? Rolul de informator era privit cu dispreţ de colegii mei, de toţi cunoscuţii mei, şi, uite, ei au rezistat! Dar eu cum aş fi reacţionat?

Deci, pe scurt, nu sunt informator şi nici n-am fost. Dar, sincer, am aşaaa… un sentiment confuz, de vinovăţie amestecată cu mulţumire, fiindcă am avut norocul să nici nu mi se dea „şansa” să fiu.

Pe de altă parte, Securitatea comunistă, alintată de români „Secu”, a distorsionat sensul termenului de securitate, precum şi sensul cuvântului informator. În prezent, ca ziarist, consider că sunt un informator public privind evenimentele şi întâmplările de la oraşe şi sate. Fac şi eu ce pot. Deci, în înţelesul nealterat al termenului, în prezent, da, sunt informator!