Articol

Am mai scris despre „necredinţa” lui Mihai Eminescu, chiar de Ziua Culturii Naţionale, anul trecut. Am dat, atunci, în articolul intitulat, ce-i drept, cam violent, „Eminescu, un dihor?”, exemple din versurile genialului poet, din care rezultă viziunea oarecum panteistă, însă, mai degrabă agnostică, a lui Eminescu asupra lumii. Am citat atunci din poemele „Melancolie”, „Mortua est”, „Mai am un singur dor” etc, versuri care, spuneam, reflectă viziunea eminesciană sumbră asupra vieţii şi a morţii, în care îngerul şi demonul nu sunt decât două componente ale sufletului omenesc, împărţit între speranţă şi luciditate (demonică). Vorba ţăranilor din satul meu, la fel de înţelepţi ca Eminescu: „Omu' îi dracu'!” Nu am amintit atunci despre poezia „La steaua”, care arată că Mihai Eminescu avea o concepţie ştiinţifică asupra universului, reuşind în mod uluitor să transforme elemente de astrofizică într-un poem romantic!

Apropo de romantismul eminescian, îmi aduc aminte de o întâmplare, zic eu, hazlie, legată de versurile din poemul lui Eminescu, „Eu nu cred nici în Iehova...”, în care poetul se declară a fi romantic incurabil. Unul dintre eroii întâmplării este poetul reşiţean Octavian Doclin, nume consacrat al poeziei bănăţene, care poet, la diferite ocazii, obişnuieşte să declame cu mare plăcere şi cu atitudine teatrală o parte din versurile poemului eminescian „Eu nu cred nici în Iehova...” E bine de ştiut că Octavian Doclin se declară un idealist creştin-ortodox convins şi, desigur, avem tot respectul pentru credinţa sa. Doar că, în aceste condiţii, apare cu atât mai ciudat că Tavi Doclin a ales „să defileze” tocmai cu acest poem, în care Eminescu spune chiar din titlu că... nu crede în Dumnezeu! Să nu ştie Octavian Doclin că Iehova este chiar numele lui Dumnezeu, Iahve, din Vechiul Testament? Nu cred! Lucrurile pot fi explicate, poate, prin apetenţei lui Tavi pentru romantism.

Iată versurile din poemul „Eu nu cred nici în Iehova...” pe care Tavi Doclin obişnuieşte să le recite prelungind dramatic cuvintele:

Aşa, şi spuneam de o întâmplare. În urmă cu mai mulţi ani, funcţiona pe lângă Direcţia Judeţeană pentru Cultură, un club de dezbateri pe teme culturale, ştiinţifice, religioase, pe care îl frecventam şi eu şi pe care l-am supranumit pompos, dar şi cu autoironie, „Clubul înţelepţilor”. Clubul fusese inventat de poetul Iacob Roman, şi el preocupat, ca tot omul, de sensul existenţei omului în lume. La club venea în mod regulat şi profesorul de matematică, pasionat de fizică, Ioan Vida, care, printre alte preocupări, încearcă să îl împace pe Dumnezeu cu ştiinţa. Ioan Vida, un intelectual de formaţiune ştiinţifică, spune că naşterea universului prin Explozia Primordială - Big-Bang, precum şi evoluţia ulterioară a universului, apariţia vieţii pe pământ prin combinarea particulelor în molecule, nu mai pot fi contestate, datorită dovezilor ştiinţifice. Însă, profesorul Vida spune că nu crede că universul se putea naşte din nimic, aşa că îl caută pe Dumnezeu în particule şi în forţele universale. Practic, îl caută pe Dumnezeu cu dovezi ştiinţifice. Teoriile domnului profesor sunt foarte interesante. Ei, şi tocmai dezbăteam noi, teoriile profesorului Vida, când a apărut în încăpere poetul Octavian Doclin. „Ce faceţi voi aicea?!”, ne-a luat Tavi de sus, pe un ton colocvial. I-am răspuns eu că, uite, Ioan Vida, ne face teoria Big-Bangului! Octavian Doclin s-a scandalizat şi a zis că Big-Bangul e o mare prostie, cum să nu crezi în Dumnezeu! I-am explicat că stai aşa că nu-i aşa! Ioan Vida susţine că şi Big-Bangul este creaţia lui Dumnezeu! „Aşa da, mai merge! Continuaţi!”, a spus Tavi Doclin, liniştit, şi ne-a lăsat ca pe nişte copii să ne continuăm joaca!