Articol

La început au fost politicienii, apoi sindicaliştii. Mă refer la anii ’90, când a avut loc schimbarea la faţă a societăţii româneşti. Unii s-au făcut politicieni şi au intrat în partide, deşi habar n-aveau ce avea să însemne asta, iar alţii, mai buni de gură decât de muncă, au înţeles de unde bate vântul şi au învăţat repede ce însemna să-i faci pe oameni să oprească lucrul, să-i scoată în stradă una-două, să schimbe directorii, să însăileze câteva vorbe fără noimă, să bată cu pumnul în masă, să împroaşte venin şi salivă.

Slavă Domnului, pe atunci existau motive pentru ieşit în stradă, exista şi exuberanţă, dar şi muncitori, din a căror naivitate liderii de sindicat s-au hrănit ca omizile. Când spun asta, mă refer la faptul că în acele vremuri oamenii chiar credeau în lupta sindicală, în liderii care aminteau de un Robin Hood, un Pintea, un Mărgelatu, un Zorro şi de alţi haiduci şi justiţiari despre care citiseră în istorie ori pe care îi văzuseră în filme întruchipaţi de Russell Crowe, Antonio Banderas şi de inegalabilul şi inepuizabilul Florin Piersic. Dacă ne amintim bine, muncitorimea era în stare să-i urmeze până în pânzele albe, dintr-o pornire patriotică şi din ura împotriva celor ce nu mâncaseră salam cu soia în vremea lui Ceauşescu.

În realitate, ei s-au dovedit a fi doar guralivii de serviciu ai sistemului, trompetele politicienilor, trubadurii care cântau la masa celor care comandau muzica, distrugând economia, trimiţând oamenii în şomaj. Iar când au rămas fără obiectul muncii, s-au reprofilat. Unii au intrat în politică, alţii s-au dat de partea Puterii. Niciunul nu a ajuns şomer ori un pârlit de angajat la stat. Experienţa lor sindicală, pe sistemul PCR (Pile-Cunoştinţe-Relaţii) funcţionând şi de această dată. Spre exemplu, Matei Lupu a parcurs acest traseu al devenirii (miner-lider sindical-primar şi prefect) cu zâmbetul pe buze şi cu convingerea că mai bun ca el nu ar fi fost altul. Iar de dată recentă, este Nicolae Drăgan, care declara într-un ziar online că nu şi-a dorit funcţia de şef al Casei Judeţene de Asigurări de Sănătate, dar că a fost obligat să o accepte. Săracul sindicalist şi a lui limbă de lemn!