Articol

Am întâlnit în ultimele zile mulţi oameni necăjiţi, care vor să reclame, dar ţin reclamaţia în ei, pentru că se tem de represalii din partea celor care deţin puterea în instituţia pe care o servesc. Viaţa lor este un calvar, îngreunat şi de reclamaţia pe care NU au înaintat-o „forurilor competente”, fiindcă o reclamaţie formulată în minte şi reţinută în suflet e ca un dosar cu şină pe care l-ai înghiţit şi te roade la stomac. Vă daţi seama ce indigestie poate provoca un dosar plic, dară-mi-te unul cu şină! Îţi face organismul ferfeniţă, te demoralizează, îţi taie orice brumă de energie. Iar curajul pe care l-ai avut, dacă l-ai avut, se evaporă ca roua în deşert.

Adevărul este că n-ar trebui să trăim într-o lume a reclamaţiilor. Reclamaţia presupune că există un Dumnezeu al Reclamaţiilor, care ştie tot ce se întâmplă în instituţia reclamată, coboară de pe înaltul său scaun şi face dreptate. În realitate, în orice instituţie există un hăţiş de relaţii, de compromisuri, de răutăţi, de persecuţii, de prietenii, chiar şi de iubiri mai mult sau mai puţin ascunse, care se dezvoltă ca o junglă sub ploile tropicale sau ca o grădină sub mâna gospodarului. Depinde în primul rând de conducătorul acelei instituţii dacă parcela pe care o administrează devine grădină roditoare sau se înţeleneşte ca o junglă sălbatică. Şi dacă a devenit junglă, o reclamaţie internă nu mai foloseşte la nimic. E ca şi când ai merge să te plângi la leu că leoaicele mănâncă antilope.  Mai ales dacă e vorba de un leu care, îmbătat de beţia puterii, a început să facă victime nu numai de foame, ci şi din plăcere.

Problema e că, în astfel de situaţii, vaietele şi plânsetele se aud şi în afara junglei. Fauna terorizată începe să alerge, să se zbată şi să urle de se aude până departe. În acest caz, o reclamaţie internă, o cercetare internă, nu sunt de niciun folos. S-a ajuns la situaţia în care desţelenirea junglei se poate face numai dinafară.

Pe de altă parte, să recunoaştem, în orice instituţie, fie ea junglă, fie grădină, există victime. Dar, în instituţiile care funcţionează cât de cât, victimele sunt slabe şi tăcute. Şi toată lumea consideră că îşi merită soarta.