Articol

Hărţile nu spun întotdeauna adevărul Sînt tot atît de subiective ca orice fragment de proză. Cu alte cuvinte, hărţile pot fi unelte periculoase, însă esenţiale pentru orice înţelegere a istoriei şi politicii. Potrivit lui Robert Kaplan – Răzbunarea geografiei, Ed. Litera, 2014, pag. 68 - „Alexandru I, ţar al tuturor ruşilor, i-a lăsat moştenire lui Stalin, un simplu membru al partidului comunist, nu numai puterea sa, ci şi lupta sa nesfîrşită pentru ieşire la mare, pe cînd Maginot şi Clemanceau au moştenit de la Cezar şi Ludovic al XIV-lea anxietăţile generate de o frontieră deschisă cu germanii”. Potrivit acestuia, Rusia reprezintă o putere terestră “nesigură şi lăbărţată”care ameninţă de secole Europa germanică riscînd o permanentă confruntare cu o Germanie la fel de continentală.

Conştienţi de aceste pericole permanente, învăţaţii vremurilor au „născocit” mereu căi de ieşire din impasul confruntării. Aşa a apărut, în anii 1800, „cordonul sanitar” din Est, care avea menirea să despartă fizic cele două puteri continentale. Situația geopolitică a Europei, dirijată de Franța, Anglia și Austria, era orientată în a asigura existența și integritatea Imperiului Otoman pentru a contracara o creștere a influenței Rusiei și în Orient, după ce deja Rusia se extinsese în Asia în contra intereselor franceze și engleze.

Napoleon al III-lea dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească și să contribuie, alături de Italia, la subminarea sau chiar destrămarea monarhiei austro-ungare.

Procesul a început în 1848 odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească. Deznodămîntul Războiului Crimeii – cu înfrîngerea Rusiei şi hegemonia Franţei - a stăvilit pentru un timp ambițiile geopolitice ale imperiului rus la Dunărea de jos, fără a consolida efectiv impriul Otoman, de care depindeau Principatele române, ceea ce a creat un context favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenţia de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri, prin care se accepta o uniune mai mult formalăîntre cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune. La începutul anului 1859 liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești.

Un rol important l-a jucat propaganda unionistă, întreprinsă de către liderii partidei naţionale în cele două țări și în străinătate. Activitatea desfășurată în emigrație, îndeosebi în Franța, a cunoscut diverse forme: apeluri către opinia publică europeană, afirmarea programului politic în publicații ca România viitoare (1850, Paris), Junimea română (1851), Republica română (Paris, 1851, Bruxelles, 1853), afilieri la organisme pan-europene, memorii şi petiţii către puternicii vremii, totul pentru convingerea populaţiilor româneşti să realizeze şi să susţină actul Unirii.

Unirea principatelor a fost un proiect politic al împăratului Napoleon III, din două motive de politică externă, în favoarea intereselor Franței: în primul rînd a fost un proiect anti-rusesc de-a îngrădi și a pune o barieră în extinderea intereselor rusești, iar în al doilea rînd a fost impunerea "principiului națiunii" pentru a submina principiile Congresului de la Viena din 1815, ca armă politică a Austriei!

Între 1863 şi 1866 Cuza adoptă o serie de legi reformatoare, dictate tot de interesele modernizării noului stat şi îndeplinirii misiunii pentru care a fost gîndit de napoleon al III-lea.

În această perioadă apare Armata Română, instruită şi dotată la alte standarde, necesară pentru a ţine piept, la nevoie, armatelor ţariste. Dar, pentru că ţăranul nu mai dorea să lupte pentru boieri şi idei, împroprietărirea a venit singură. Legea agrară, din mai 1864 şi Legea secularizării averilor mănăstireşti oferă motivaţii clare de a lupta, ţăranului român, iar Legea instrucţiunii, din noiembrie 1864, pregăteşte militari calificaţi să lupte şi cu piesele de artilerie vîndute de marile puteri. Pentru a consolida “principiul naţinii”, gîndit de Napoleon, Cuza emite Legea Electorală (mai 1864), Codul Civil (decembrie 1864) şi Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (mai 1864), care are rol de Constituţie!

În urma Unirii Principatelor, la 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza scoate ţările române din întuneric, „iluminat” de spiritul Împăratului Napoleon al III-lea al Franţei!

În 1866, Cuza va fi silit să abdice de la tron, în urma coalizării la putere a unor indivizi ce aveau alte interese de ordin internaţional și aserveau statul altor centre de conducere externe. După alcătuirea locotenenţei domneşti, formată din Lascar Catargiu ce reprezenta Moldova şi conservatorii, Nicolae Golescu al Ţării Româneşti şi liberalilor precum şi colonelul Nicolae Haralambie, ce reprezenta armata, principele german Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen venea pe tronul României, urmînd a fi uns rege al acesteia la 10 mai 1881.