Articol

Gabriela Savitsky, angajată la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) Caraş-Severin, face publică, printr-o scrisoare, o întâmplare din care rezultă că este hărţuită, fiind supusă abuzurilor conducerii, aflându-se la mâna bunului plac şi al toanelor celor care conduc instituţia. Practic, Gabriela Savitsky, în scrisoarea deschisă, arată că în familie are un caz de boală extrem de grav, partenerul ei de viaţă, cunoscutul fost director al UCM Reşiţa şi fost prefect de Caraş-Severin, Enache Barbu, suferind un al doilea atac cerebral, fiind imobilizat la pat. Acest fapt impune prezenţa unei persoane lângă bolnav, lucru care nu mai trebuie explicat, fiind cunoscut de oricine pe lume în ce situaţie traumatizantă se află un bolnav paralizat, cu toate nevoile omeneşti imposibil de satisfăcut, de la întoarcerea de pe o parte pe alta, până la pişi, caca, papa.

În această situaţie, Gabriela Savitsky a solicitat acordarea unui concediu de odihnă, pentru a fi alături de Enache Barbu. Însă, solicitarea i-a fost respinsă în mai multe rânduri fără nicio explicaţie. Mai mult, dintr-o dată, i s-au inventat în pripă sarcini care n-ar suporta amânare. Gabriela Savitsky spune că aceste „pedepse” i s-au aplicat deoarece nu a fost obedientă faţă de conducere.

Iată scrisoarea făcută publică de Gabriela Savitsky, angajată la DGASPC Caraş-Severin:

„Marți, 27 septembrie , tovarășul meu de bucurie și viață a repetat AVC-ul. Cei ce știu despre care tovarăș e vorba și ce e un AVC, vorba unei "somnități", sunt informați. Tovarășul se numește Barbu Enache. O figură emblematică a acestui colț de lume și un om de o omenie rară. AVC înseamnă accident vascular cerebral.

Am urmat procedura standard îngrozită dar și cu o mică speranță că nu toate nenorocirile mi se întâmplă mie simultan. Firesc, a doua zi m-am dus să-mi depun "nota de concediu". Așa se numește iar aprobarea ei este o formalitate în orice loc normal de pe pământ. Nu am reușit să-mi iau concediu vara asta deoarece ne-au călărit inspecțiile sociale din toată țara. Din Caraș, din Hunedoara, de la București. Inspecțiile se uită in hârtii. Că doar copiii n-or fi proști să spună unor străini care vin și pleacă despre viața lor. Ma refer la copiii instituționalizați. Știu ei că acela care "mișcă-n front, mișcă mort", că inspecțiile vin și pleacă și că oamenii cu care-și duc traiul, bun sau rău, îi pot face să-și dorească să nu se fi născut. De personal, ce să mai vorbim? Fiecare vinde pe cine poate, pe degeaba sau pe o plasmă sau pe o rabla de calculator sau pe o mângâiere pe cap și un zâmbet calp. Dar nu mi-i grija mie de oameni, aceia vor plăti ticăloșia la timpul pe care Domnul îl consideră potrivit cum și eu plătesc ale mele. Iar copiii sunt niște veritabili supraviețuitori.

Mă ocupam de problema mea.

Un bolnav neurologic în spitalele românești, în special in Staționarul II de la Reșița, dacă nu e îngrijit, dacă nu are suport moral constant, dacă nu este supravegheat, moare. Moare și gata. O infirmiera nu poate urmări ce fac 60 de bolnavi nici să fie Samantha. Nu poate, nu are timpul fizic necesar.
Ei, miercuri, în 28 sept. am vrut și eu sa văd care-i starea notei mele de concediu. Ea era bine merci îndosariată la Resurse Umane, și scria lătăreț pe ea că "Nu se aprobă". Ca să primesc o copie după acest document - și să mă duc cu el unde oi crede de cuviință, am făcut o cerere. Așa mi s-a sugerat. Ca-n Gogol. Nu m-aș mira ca la sfârșitul celor 30 de zile legale, să primesc o copie după o cerere în care am solicitat o ascuțitoare și un pix. În fine. Am coborât la cabinetul I să înțeleg și eu din cuvinte de ce nu am dreptul să-mi iau concediu când îmi trebuie, cu atât mai mult cu cât eram într-o situație de forță majoră. N-am primit niciun răspuns. Am primit imaginea unei uși izbite în fața mea. Am scuipat imaginar în sân: „Piei, Satană". Din sufletele tuturor, nu mă refeream la vreun biped anume.

Am fost anunțată că, dacă nu mă prezint obligatoriu la lucru, o să fiu trecută "nemotivat". Cu perspectiva morții celui iubit mai poți glumi, doar cu cea a desfacerii șmecherești și abuzive a legăturilor cu socialul, nu. Așa că, am continuat să fac zilnic cereri de concediu, respectiv joi și vineri. Sperând la modul serios că a fost vorba de o neînțelegere pasageră. Vineri am anunțat că ies în fața instituției, pe domeniul public și fac grevă, chem presa cu o hârtie de gât. Știți și voi că măcar dreptul la concediu și acela de a muri îl are orice bugetar, gras sau slab. Imaginați-vă cum am navetat eu de la serviciu la spital. Mi-am oprit copilul de la școală ca să stea cu Enache. Care e paralizat. Nu umblă, nu se ridică singur, are nevoie permanentă de ajutor. În tot acest timp - toată vara și în săptămâna care a trecut sunt chemată în comisii de disciplină în temeiul unor compuneri de clasa a III-a, o hărțuire prostească. Brusc, niște hârtii, instrumente de lucru, despre care nu i-a păsat nimănui niciodată şi niciodată nu le-a citit cineva, care nu au valoare legală ci doar internă, au devenit ale naibii de importante.

Scopul era să moară Enache. Și eu, că sunt cardiacă și am făcut in instituția asta toate bolile din univers. Numai boala obedienței oarbe și a ticăloșiei nu le-am deprins. Dumnezeu cel Bun și Îndurător a luat lacrimile mele în seamă și acum Enache este acasă, cât de cât restabilit.
Dumnezeu să-și întoarcă Fața către tot creștinul și să-i îmblânzească inima.

Cei apropiați știu că anul trecut în vară am avut o cumpănă grozavă și numai rugăciunile și puterea Maicii Domnului cu blândețe nemăsurată au făcut să treacă amărăciunea și durerea pe lângă mine.

Sunt de acord că putem să ne urâm unii pe alții teribil, dar să ne urâm de moarte, în condițiile în care eu nu am făcut rău și, mai ales, m-am abținut să scriu?”