Articol

Vara anului 1989 reprezintă momentul de referinţă pentru tramvaiul reşiţean. Unul timid, pentru cei care nu ştiu acest lucru, mă refer, în primul rând, la lungimea traseului iniţial, care cu timpul s-a tot prelungit, ajungând până la Marginea. Tramvaiul aşeza, într-un fel, Reşiţa pe aşa-zisa hartă a oraşelor importante ale ţării iar, la momentul respectiv, o astfel de hotărârea nu era luată nici de primar şi nici de Consiliul popular, cum se întâmplă astăzi. Directiva venea de la Bucureşti, de la „secretarul general al partidului, cel mai iubit fiu al poporului”. Din câte se vorbea atunci, şi alte oraşe mari erau „în cărţi”.  Piteşti, de exemplu, dar a fost preferată Reşiţa, nu doar pentru faptul că era leagănul industriei româneşti. Tramvaiul nu ţinea cont doar de ceea ce avea Reşiţa la acel moment, ci şi de dezvoltarea lui ulterioară, iar Reşiţa era gândită în această perspectivă.

Îmi amintesc ziua aceea de august în care prima garnitură de tramvai a inaugurat tronsonul de la Fabrica de Confecţii, până la Intim. Entuziasmul localnicilor a fost total, de la cei mai mici locuitori, până la cei sprijiniţi în baston. Era o bucurie sinceră, pe care o exprimau în stradă, fără să fi fost mobilizaţi de partid, aşa cum se întâmpla adesea în acele vremuri. Zeci de mii de oameni s-au aliniat de-a lungul traseului pentru a vedea tramvaiul cu vagoane fabricate la Arad. Ceremonia a fost scurtă, însă de vorbit s-a vorbit săptămâni şi luni după aceea,  

Nimeni, dar absolut nimeni, nu se gândea la sintagma de peste ani, cu Reşiţa o comună cu tramvai. Iar mai apoi, nici măcar atât.

Astăzi, tramvaiul revine în actualitate. Cu bani europeni, primarul Ioan Popa propune reşiţenilor un mijloc de transport ca în Occident. O alternativă, nepoluantă, la autobuzele care nici pe departe nu seamănă cu rablele de dinainte de 1989. Cu o altă cale de rulare, garnituri confortabile, nu ca alea de dinainte cu pereţi de carton şi scaune din plastic, staţii moderne. O oportunitate ce ţine de vremurile pe care le trăim dar care, paradoxal, nu mai trezeşte acelaşi entuziasm de acum 30 de ani. Ba, dimpotrivă. Există un curent aşa zis conservator, îndreptat împotriva „Tăiţelului”. Şi, mai ales, o rezistenţă la schimbare.  O dată, pentru că Reşiţa a ajuns comuna de care vorbeam şi, apoi, pentru că „Popa ăsta a înnebunit de tot. Numai tâmpenii are în cap.” Sau: „Cine să se mai plimbe cu tramvaiul, când tineretul pleacă din oraş?” Cei care spun asta se pricep la tot şi la toate. Inclusiv la administraţie. Sau, mai ales la acest capitol.

Cam aşa s-a vorbit şi despre proiectele legate de modernizarea Parcului Siderurgistului, amenajarea platoului de pe Dealul Golului, de parcarea din Micro I, de Funicular, care săptămâna viitoare intră în „lucru”, de reabilitarea zonei pietonale din centrul oraşului, de plantarea platanilor. „Nebunul de Popa” demonstrează că se poate, nu doar să se „repare” pe ici-pe colo oraşul, ci să se gândească şi la dezvoltarea lui. Nu doar la ceea ce este astăzi. Aşa ar face orice primar gospodar despre care, mai glumă, mai în serios, se spune că este vizionar, şi care nu ar lua în seamă părerile celor care, aidoma soldaţilor visează să poarte în raniţă bastonul de mareşal.