Articol

Am fost la întâlnirea colegilor de liceu, promoţia o mie nouă sute vara. Nu era o cifră rotundă de la absolvire, dar, cineva a lansat ideea ca după întâlnirea de 30 de ani, să ne întâlnim anual, fiindcă începem să mai şi murim ori începem să ne schimbăm fizionomia, astfel încât riscăm să nu ne mai recunoaştem dacă ne (re)vedem întâmplător pe stradă ori pe feisbuc.

Am fost prezenţi aproape jumătate din clasă. Dirigintele nostru n-a fost anul ăsta, a fost, în schimb, anul trecut şi acum doi ani, când nu am fost eu. Eu, anii trecuţi, n-am fost pentru că eram afectat de criza datoriilor globale, care s-a răsfrânt acut în bugetul meu, individual, aşa că aveam de întreprins acţiuni urgente de diminuare a debitelor. Sub presiunea băncilor, a nevestei, a instabilităţii, o întâlnire cu foştii colegi, la care, de regulă, mergi îmbrăcat la costum să te lauzi cu realizările profesionale şi familiale mi-ar fi căzut ca un bolovan în stomac. Sincer, nici nu mai aveam costum, din cauză că cel de la balul de absolvire îmi rămăsese mic. Pe de altă parte, unicii mei blugi erau cam deşiraţi şi eu nu aflasem că e trendy să umbli cu blugii ferfeniţă.

Nici anul acesta nu m-a surprins în vreo grozavă stare de prosperitate, doar că am prins nişte marfă bună la second hand, un sacou de zici că-i nou, aşa că, m-am dus la întâlnire bine dispus, hotărât să dau ce-i mai bun din mine.

A fost mişto. Le-am spus fostelor colege că nu s-au schimbat de loc şi i-am tachinat pe băieţi că „par” oameni serioşi. Am mâncat, am băut, am vorbit. Am avut atâtea de vorbit, că nici n-am pus muzică să dansăm tradiţionalele hore şi tangouri. După ce ne-am energizat cu nişte ţuică şi whisky, tradiţionale şi ele, am trecut, ca tot omu’, pe politică şi economie, am vorbit despre restructurarea şi destructurarea industriei, despre americani, nemţi şi ruşi, despre criza migranţilor. Dar, înainte de asta, am vorbit fiecare despre noi, ce facem, cum o ducem, cum ne descurcăm. Regula, anii trecuţi, era să te lauzi cu modestie.

Ce am observat, însă!

La prima întâlnire, cea de 10 ani, care s-a petrecut pe vremea societăţii socialiste multilateral dezvoltate, elevii care fuseseră cei mai buni erau aşezaţi pe funcţii importante în fabrici şi uzine. Chiar directori adjuncţi şi şefi de secţie. Şi cu şanse de promovare. Mai erau şi doi-trei elevi buni, cu înclinaţii artistice, care nu reuşiseră nimic în domeniul în care promiteau, dar erau şi ei maiştri ori şefi de echipă în fabrică. Ceilalţi erau şi ei angajaţi în câmpul muncii. Aşa era atunci. Acum, totul e mult mai complicat. Şi nu dezvolt foarte mult subiectul. Doar menţionez o situaţie pe extreme. Premiantul clasei, cu funcţie importantă într-o uzină, ne-a spus, cu ceva autoironie, că riscă să devină un caz social, fiindcă lucrează într-o uzină care... nu mai lucrează şi cea mai bună şansă a lui ar fi o pensie anticipată. Un alt caz, este un coleg care, în liceu era prin coadă la învăţătură, dar ne-a uimit pe toţi fiindcă, după revoluţie, cu o ambiţie nebună, şi-a făcut licenţa şi masterul într-o facultate cu profil economic. Acum, de câţiva ani, bate din uşă în uşă ca să-şi caute de lucru. Nu găseşte nimic! Ar lucra şi el măcar câţiva ani, să prindă o pensie.

A, da! Trebuie să menţionez că pe lângă aceştia, au apărut mai mulţi foşti elevi de mijlocul clasamentului (de pe vremuri), care au afaceri. Au costume şi maşini elegante şi nici nu se gândesc la pensie. N-am zis nici că e rău, nici că e bine. Însă, am observat.