Articol

Preşedintele comunist al României socialiste, Nicolae Ceauşescu, se răsuceşte în mormânt... de fericire! Asta în cazul în care a aflat despre ce se discută la Reşiţa în zilele noastre. Mai exact dacă a aflat despre întâlnirea de la Primărie, cu privire la şcoala duală.

Aş zice că, în mod uimitor, toţi înţelepţii adunaţi la întâlnirea care încerca să găsească soluţii pentru revigorarea economică a oraşului, prin crearea unui contingent puternic de meseriaşi, atât de necesari în industrie, au ajuns la aceeaşi idee pe care o promova Ceauşescu şi Partidul Comunist, pe vremuri! E o idee, sau mai degrabă o mentalitate indusă, care, ulterior, a fost considerată desuetă, dacă nu cumva idioată şi nocivă.

În epoca Nicolae Ceauşescu, toate ideile care trebuiau transpuse în viaţă de oamenii muncii erau transmise de la Centru, de sus în jos. Centrul era alcătuit din Nicolae Ceauşescu şi Partidul Comunist. Centrul se ocupa atât de producţia de cărbune, oţel, maşini, cât şi de formarea omului nou şi de fericirea acestuia. Se ocupa de toate. Şi pentru aceasta Centrul dădea directive. O directivă celebră din anii ’80 a stabilit că restaurantele să dea jos perdelele de la geamuri, pentru ca oamenii muncii să nu se îmbete ca porcii, pe după perdele, şi să fie văzuţi de neveste şi de întreaga societate. Dar, asta a fost o paranteză.

Cu privire la subiect, adică privind spre muncă şi meserii, în epoca Ceauşescu s-a indus ideea că un bun meseriaş este la fel de bun şi necesar ca un inginer. Iar un meseriaş excepţional este chiar mai bun decât un inginer şi trebuie să fie plătit ca atare, adică, mai bine. Ideea, pe care Partidul Comunist a încercat să o transforme în mentalitate colectivă, a fost intens promovată, atât la nivel general, prin ziare şi televiziune, la învăţământul politic din fabrici şi uzine, cât şi în şcoli. Îmi aduc aminte de un film, în care juca Toma Caragiu, în rolul unui taximetrist din Bucureşti. Şi taximetristul avea un băiat premiant, iar băiatul, după ce a terminat liceul, nu s-a dus la facultate, ci s-a angajat lăcătuş la tramvaie, pentru că un lăcătuş bun la tramvaie era un om util, un om necesar, bine plătit şi împlinit. Odată cu trecerea timpului, mai ales după anii ’90, s-a stabilit, clar, că toate acestea sunt gargară ieftină. Cultul muncii e o tâmpenie, singurul zeu valabil e banul, aşa că munca nu mai este importantă, ci câştigul. Cum să câştigi? Oricum, iar dacă se poate fără muncă, cu atât mai bine! Şi aşa am pornit spre capitalism în zbor. Şi am ajuns aici. Cum unde? Aici, fără fabrici şi uzine ori dacă mai sunt câteva, nu mai au pe cine angaja, pentru că meseria nu mai e brăţară de aur, ci tinichea de coadă.

Aşa! Şi s-au întrunit, zilele trecute, înţelepţii Reşiţei, de la primar, până la toată spuma din educaţie, inspectorat şcolar, directori de licee, directori şi patroni de firme. Problema era că ce-i de făcut, că nu mai avem meseriaşi, nu mai avem cu ce produce, nici oţel, nici turbine, nici chiloţi, nici pâine! S-au spus multe şi interesante la acea întâlnire. Printre acestea, o idee a fost reluată şi reformulată de câteva ori, în diferite fraze, şi toată lumea a fost de acord cu ea. „Avem nevoie de meseriaşi buni!”, „Trebuie uitată ideea că numai elevii mai slabi trebuie să se axeze pe meserii. Elevi inteligenţi, pot avea aptitudini excepţionale pentru anumite meserii.”, „Elevii, copiii noştri, trebuie să înţeleagă faptul că un sudor bun, într-o societate eşezată, eficientă, poate câştiga mai bine decât un inginer.”, „Trebuie recâştigat statutul meseriaşului în societate!”

Ei, na! Dacă cineva ar fi rostit aşa ceva în urmă cu cinci-zece ani, la Primărie sau oriunde în ţara noastră capitalistă, slab dezvoltată, ar fi fost taxat drept comunist. Dar, uite-aşa, încet, încet, stând de vorbă între noi, ajungem la o concluzie interesantă. Pe care am mai auzit-o în „vremurile ceauşiste”! De aia zic, Ceauşescu se răsuceşte sub pământ de fericire. Şi, cel puţin în problema aceasta, s-ar putea să aibă dreptate.