Articol

La început de săptămână, am avut ocazia să stau de vorbă, la un pahar cu vin oltenesc, faţă în faţă cu Constantin Cotimanis. Nu vreau să mă laud, n-am niciun merit, viaţa aranjează, uneori, astfel de întâlniri magice. Când spun viaţa, spun, de fapt, oamenii. Pentru că ne întâlnim cu oameni, prin alţi oameni. Iar luni s-a întâmplat aşa, Marian Apostol, directorul Casei de Cultură a Sindicatelor din Reşiţa, mi-a spus: Matei, nu vrei să bem un pahar de vin cu Cezara Dafinescu, Ion Dichiseanu, Constantin Cotimanis, Armand Calotă şi Silvana Ionescu? Măi, parcă aş vrea! Şi, uite-aşa, din cuvânt s-a întrupat şi fapta.

În faţa mea, pe masă, un pahar de vin, peste masă, Ion Dichiseanu şi Constantin Cotimanis, lateral stânga, Cezara Dafinescu. În rând cu mine, Armand Calotă, Silvana Ionescu, Marian Apostol şi Ana-Maria Cizler, actriţă la Reşiţa. S-au spus poveşti care ţin de istoria teatrului românesc, poveşti ştiute, poveşti secrete, succese, eşecuri. Cezara Dafinescu, frumoasa-frumoaselor din teatrul şi cinematografia anilor,... mă rog, nu contează, povestea despre iubirile, cuceririle de pe scenă, din afara scenei. Poveşti de dragoste, bucurii, tristeţi. Desigur, Ion Dichiseanu nu putea să-şi uite marea iubire, care a făcut vâlvă, în urmă cu ceva ani, pe Sara Montiel. Toate, poveşti bune de pus în ramă! În schimb, Constantin Cotimanis era taciturn. Asculta şi răspundea, rar, scurt , la câte o întrebare. Apoi dintr-odată a început să vorbească şi s-a făcut linişte. Bine, îl ajută şi vocea, ca un uruit blând de primăvară, printr-o livadă înflorită, prin care tocmai trece o divizie de tancuri ruseşti. De neoprit!

Cotimanis a fixat-o pe Ana-Maria cu privirea şi a vorbit: „Fata mea. Să faci lucrurile pentru tine. Roluri mari, roluri mici, nu contează. Să le faci pentru tine, într-o discuţie pe verticală. Să te întrebi cum ar vrea Dumnezeu. Să îţi trimiţi îndoielile în sus. Şi, dacă de sus simţi că răspunsul este că faci bine, atunci e bine. Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să comunici cu oamenii. Trebuie să comunici, dar nu cu toţi. Ştii, fiecare din noi avem pe umeri un înger. Pe umărul stâng. Eu am un înger, tu ai un înger. Şi, când vorbim cu cineva, dacă îngerii noştri zâmbesc, atunci e bine, înseamnă că avem ce vorbi. Dacă nu zâmbesc, nu avem. Vezi, ţi se vor propune tot felul de lucruri. Să le accepţi cu umilinţă, dar nu orice, nu oricum. Să nu accepţi ceea ce îţi propune cineva al cărui înger nu zâmbeşte cu îngerul tău. E simplu”.

Şi am văzut pe umărul lui Cotimanis un înger care zâmbea. Cam pe la a doua stacană cu vin.