Articol

Am rămas cu povestea vizitei la unchiul care primise apartament la bloc, prin anii '60, la momentul în care am plecat de la acesta şi ne minunam că ce fericire trebuie să fie să locuieşti la bloc. Să nu mai fii nevoit, vara, să faci focul ca să fierbi laptele sau o ciorbă de fasole, apoi, iarna, să te încălzeşti la calorifere şi să umbli în maieu prin casă. Era visul mamei, încă de când locuiam într-un sat din pusta timişeană. Am scris despre vizita aceasta, în 1 august, sub titlul „Un vis târziu de vară”. Pe vremea aceea, Reşiţa avea străzile pavate cu piatră cubică, iar transportul în comun era asigurat de nişte autobuze mici. Eu, copil fiind, le vedeam mari. Aproape toată lumea le spunea autobuzelor curse, prin contaminare, căci, evident, autobuzele făceau curse între capetele de linie. Erau „curse” bombate, de forma unui bob de fasole sau, hai să zicem, de forma unui dovlecel lucios. O formă foarte frumoasă, ziceam eu, îndrăgostit, ca orice copil din acea vreme, de autoturisme, tractoare, macarale, maşinării şi... curse. Aşa cum fetiţele visau să se facă doctoriţe, noi, băieţii visam să ne facem şoferi sau fotbalişti.

Aşadar, am plecat, cu tata, mama şi fratele meu, spre ultima staţie a cursei 2, spre zona Muncitoresc, unde se afla vestitul Cinema Muncitoresc. Cursele erau tot timpul foarte aglomerate. Mulţi îşi aduc aminte că, în orele în care muncitorii se îndreptau spre locurile de muncă sau ieşeau din fabrici, cursele circulau cu uşile deschise şi cu ciorchini de oameni agăţaţi de uşi, agăţaţi unii de alţii. Şi atunci, când am plecat noi spre casă, cursa era arhiplină şi stăteam în picioare pe culoar, agăţat de fusta mamei, într-o închisoare de oameni. Fratele meu, dispăruse de partea cealaltă a mamei. În sus, printre piepturi, capete şi mâini, zăream şi chipul zâmbitor-încrezător al tatălui, pe sub mustaţa subţire, ca mustăţile subţiri ale actorilor americani (vezi, Clarck Gable).

La un moment dat, mama a anunţat că trebuie să coborâm la Magazinul Universal, cred că voia să vadă de uniforme şcolare. Magazinul Universal (numit mai târziu Universalul Vechi), era magazinul cel mai mare şi important al Reşiţei. Avea trei nivele, parter şi două etaje! Şi foarte multă lume, care cumpăra cu febrilitate orice marfă. Acum, Universalul Vechi e o clădire fantomă. Aşadar, mama a dat semnalul, ne-am înghesuit spre uşă să coborâm. Ne-am ciocnit de oamenii care luptau să urce, ni s-au răsucit hainele pe noi, ne-am împins şi, gata, aer curat, am reuşit să ne prăvălim pe trotuar. Am reuşit noi trei, mama, frate-meu şi cu mine. În spatele nostru s-a făcut zid de oameni, cursa a pornit din loc, să nu se poată agăţa şi alţi călători, şi s-a dus! Cu tata prins în cursă! Am crezut că s-a rupt universul în două! Lumile s-au despărţit şi, în oraşul acesta mare, cine ştie dacă îl vom mai găsi vreodată pe tata! Mama era nervoasă, vorbea nu tocmai academic despre el, hai să traducem că ar fi zis că e aiurit, mereu distrat, neatent şi zevzec. Pe mine mă pufnea plânsul, lacrimile stăteau să ţâşnească, fratele era înmărmurit, mama furioasă. Nu îmi închipuiam ce am putea face să-l recuperăm pe tata! Gata, cursa a plecat, nu o mai putem ajunge, oraşul ne-a despărţit brutal! Mama ne-a dus în faţa Magazinului Universal şi am stat acolo o vreme, timp în care mama, în loc să îl compătimească, îl făcea pe tata în toate felurile. Oamenii viermuiau agitaţi, înăuntru şi afară. Eu eram foarte trist şi nici măcar nu speram că tata ar putea să ne mai găsească vreodată. De unde să ştie el în oraşul mare, în mulţimea fără număr, unde să ne găsească?! După un timp, care mi s-a părut nesfârşit, surpriză! Tata a apărut zâmbitor de după colţ. Doamne, Iisuse! Cum a fost, unde a fost, cum a reuşit să ne găsească?! Am fost primul care l-a îmbrăţişat. Era foarte bine dispus şi relaxat. Mi-a spus (mie!), că a coborât la prima staţie şi a venit pe jos în locul în care ştia că o să îl aşteptăm. Aşa de simplu?! Am avut, atunci, o revelaţie! Că şi atunci când lucrurile par pierdute, fără ieşire, nu trebuie să te dai bătut. Uneori, trebuie doar să aştepţi, fiindcă, întotdeauna există o soluţie. Şi poate fi chiar foarte simplă!

Emoţiile fiind, atunci, foarte puternice, am ţinut minte întâmplarea. Şi m-am gândit la ea, recent, când era să pierd avionul de la Londra spre Timişoara, din cauză că am ajuns după închiderea programată a porţilor din aeroport. Deşi, mă luase un val de transpiraţie, din cauza emoţiei negative, mi-am zis că nu renunţ. Căci soluţia poate fi undeva, aproape, dar trebuie căutată! Ori, trebuie doar să aştepţi!