Articol

Într-o vreme îndepărtată, când lanurile erau fie ale CAP-urilor, fie ale IAS-urilor, când bunicii mei se temeau fie de ploi cu grindină, fie de arşiţă, eu mă temeam de locomotivele cu abur, de lupi şi de tăiţeii cu nucă. De locomotivele cu abur mă temeam pentru că treceau ameninţătoare pe ştrek, la capătul străzii, iar bătrânii ne spuneau să nu ne apropiem de ele, fiindcă vântul de la roţi ne-ar trage sub locomotive. Ziceau că au fost cazuri. Aşa că le şi visam. Ieşeau locomotivele de pe şine şi se luau după mine pe stradă.

Urât coşmar. Numai că, de fiecare dată, mă refugiam în curte şi acolo nu aveau curaj să intre locomotivele, căci în curte era bunicul, care avea şi un baston de alun cu măciulie. Cu bastonul ăla, bunicul omorâse chiar şi un şarpe veninos, aşa că locomotivele se temeau de el.  

De lupi mi-era frică, nu ştiu de ce! Nu mi-era frică de lupul din Scufiţa Roşie, ci de haite de lupi, care urlau noaptea ameninţător, într-un ritm egal: hauu-pauză-hauu şi tot aşa. Poate să fi fost o frică ancestrală, pentru că nu-mi aduc aminte ca bătrânii să-mi fi povestit despre lupii din stepele ruseşti, care terorizau satele. Acestea le-am citit mult mai târziu, în nişte nuvele ruseşti.

De tăiţeii cu nucă mă temeam cel mai tare, pentru că nu-i suportam, îmi venea să vomit după prima înghiţitură, dar toţi cei din familie spuneau că sunt foarte buni şi că trebuie să mănânc, fiindcă numai mi se pare că-mi vine să vomit. Aşa că trebuia să mănânc cel puţin o înghiţitură, vomitam şi mă lăsau în pace.

Care sunt, însă, temerile mele de astăzi? Vorbesc despre temerile cotidiene, care nu-ţi dau pace şi te urmăresc şi în vis. În primul rând, mă tem să nu-mi uit telefonul mobil, când plec undeva. L-am uitat de câteva ori şi am avut zile de coşmar. Eram neliniştit, neatent, preocupat, mă căutam tot timpul în buzunar, sperând, parcă, să-l regăsesc şi să mă liniştesc. De când am păţit-o, când plec de acasă, mă caut de două-tei ori în buzunar, să mă asigur că am telefonul.

În al doilea rând, mă tem că s-a întâmplat ceva în oraş şi n-am aflat. Teama aceasta nu e chiar un sentiment autentic, pentru că nu am aşa o apetenţă pentru ştiri, dar prietenii, cunoscuţii ştiu că sunt ziarist şi se aşteaptă să ştiu tot. Dar nu ştiu! Nu sunt deprimat din cauza aceasta, mai ales de când am ales să recunosc că nu ştiu. Nu, prietene, cazul acesta de care îmi vobeşti nu-l cunosc. Habar nu am! Ar mai fi şi un nivel superior de acceptare, să recunosc că nici nu mă interesează. Până acolo nu am ajuns. De obicei, mă prefac că mă interesează. Hmm, deci sunt fals.

În al treilea rând, tocmai despre aceasta e vorba; de teama de falsitate. Mă tem că lumea îmi cere să fiu într-un fel anume, eu mă conformez şi, iată-mă trăind viaţa altcuiva! În viaţa altcuiva, nici sentimentele nu mai sunt ale mele, nu sunt autentice. Şi aceasta, după mine, ar fi cea mai mare pierdere.