Articol

Scriitorul Ion Marin-Almăjan propune o temă de dezbatere, despre care spune că intenţionează să scrie, fiindcă tema îl urmăreşte de ceva vreme. Este vorba despre denunţ. „De oarecare vreme mă presează ideea de a scrie despre denunţ”, menţionează scriitorul pe pagina sa de Facebook. Apoi face o scurtă incursiune prin istorie, de la Revoluţia franceză, la Rusia bolşevică şi Germania hitleristă, perioade în care, în multe cazuri, un simplu denunţ trimitea oamenii la moarte. Nu este uitată nici perioada anilor 50 ai României comuniste, când un denunţ, un simplu denunţ, trimitea oamenii la muncă silnică, de exemplu, la Canalul Dunăre-Marea Neagră.  Scriitorul mai menţionează faptul că în copilărie, pârâciosul (un denunţător infantil) era tratat cu dispreţ şi continuă constatând cu uimire că în zilele noastre „denunţul a ajuns să aibă mare preţ” tocmai în faţa organului de urmărire penală. „Mergând mai departe cu cinismul şi lipsa de morală, li se acordă denunţătorilor, ei înşişi inşi care au încălcat legea, clemenţă, reduceri de pedeapsă etc.”, scrie Ion Marin-Almăjan şi încheie întrebându-şi prietenii dacă denunţul a devenit cumva o prevedere legală.

Cu respect, îmi informez cititorii şi pe Ion Marin-Almăjan că, de ceva vreme, şi pe mine mă bântuie aceeaşi temă, a denunţului. Pornind de la faptul că, probabil, atât eu, cât şi Ion Marin-Almăjan, cât şi mulţi dintre cititori, suntem produsul aceleiaşi educaţii, să-i zicem, tradiţionale. Şi aceasta nu vine de la comunişti, ci vine mai din adânc, de la părinţii şi bunicii noştri. La fel ca scriitorul almăjan, şi eu ştiam, în copilărie, că pârâciosul este demn de dispreţ. Mai discret, mai pe faţă, bunicii ne îndemnau să nu dăm curs pârei legate de diferite năzbâtii copilăreşti, începând de la furatul cireşelor din grădina vecinului, până la spartul accidental al geamului cu mingea. Singurele situaţii în care ni se cerea, oarecum oficial, să depunem mărturie erau cazurile grave în care cineva era rănit sau, doamne fereşte, era vorba despre pierderea unei vieţi. Chiar dacă era vorba despre viaţa vreunui animal. Pe de altă parte, am fost educat să înţeleg că dezvăluirile legate de vinovăţia cuiva nu se converteau în iertarea propriei vinovăţii. „O greşeală recunoscută este pe jumătate iertată”, era formula prin care eram îndemnaţi la „autodenunţ”. Dar, niciodată nu am auzit să ni se spună: „Pâra (sau denunţul) unei greşeli făcute de altcineva înseamnă iertarea pe jumătate a propriei greşeli”! Nu, niciodată! Tocmai de acea nu eram tentat să pârăsc sau să „înfloresc” faptele rele ale altora, pentru că nu aveau efect direct asupra mea.  

Prima oară când am fost contrariat de faptul că denunţul unor infracţiuni făcute de altcineva uşurează pedepasa pentru faptele rele făcute de denunţător, a fost în fimele poliţiste americane. Acolo, poliţiştii negociau cu infractorii mărunţi clemenţa faţă de faptele lor, în funcţie de informaţiile pe care micii infractori le făceau faţă de marii infractori. Mi-am zis că e profund imoral şi, chiar, absurd, fiindcă mi se părea că, în felul acesta, practic, se încurajează infracţiunile considerate minore, „găinăriile”. Iar, tot din acea vreme, ştiam că „cine fură azi un ou, mâine va fura un bou”!

Aşadar, trăim acum vremurile în care infractorii dovediţi îşi pot negocia pedepsele în funcţie de „informaţiile” (denunţurile) despre alţi infractori. Ceea ce înseamnă, în mod evident, încurajarea denunţătorilor să îşi „înflorească” denunţurile sau chiar să le inventeze! Iar denunţul devine delaţiune.

Referitor la întrebarea scriitorului Ion Marin-Almăjan dacă denunţul a devenit prevedere legală, am cercetat şi eu Codul Penal. Şi am aflat că denunţul este obligatoriu în cazul „unei fapte prevăzute de legea penală contra vieţii sau care a avut ca urmare moartea unei persoane” (art. 266 CP). Aşadar, tocmai despre ceea ce vorbeam în cutuma stabilită în satul copilăriei. În art. 267 din CP, mai este prevăzută obligaţia funcţionarului public de a denunţa în cazul „unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile”, ceea ce este corect. N-am găsit niciunde vreo prevedere care spune că denunţul aduce cu sine clemenţă faţă de denunţătorul infractor. Deci, după părerea mea, această „atmosferă judiciară” acceptată, în care pedepsele pot fi negociate în funcţie de „importanţa” denunţului nu este decât urmarea unor mentalităţi pervertite, este o atmosferă extrem de nocivă, care otrăveşte sistemul şi, într-un sens, ucide. Ca şi corupţia! De fapt, negocierea pedepsei în afara faptei, deci, stabilirea unei pedepse în funcţie de denunţul unei fapte făcute de altcineva, nu este altceva decât o formă gravă de corupţie! Aşa cred eu, domnule Ion Marin-Almăjan!