Articol

În sensul strict al DEX-ului, emanciparea nu este un lucru rău. Să scapi de ceva, pentru că îţi doreşti altceva după ce ani la rând ai tăcut sau ţi s-a băgat pumnul în gură, poate fi ceva benefic pentru o entitate socială sau profesională. Chiar şi politică, dacă parcursul ce va urma nu va devia de la principiile pentru care s-a militat.

Primarii PSD din Caraş-Severin încearcă o mişcare de acest gen. Să înfiinţeze o ligă care să fie doar a lor, chit că nu pare statutară. Vor să scape de papucul ălora de deasupra lor, aşa cum ţăranii din Transilvania luptaseră să scape de iobăgie. Să nu mai fie ignoraţi de şefii ierarhici. De conducătorii judeţeni. De toţi cei care le sunt superiori prin funcţii administrative şi politice. Mai pe româneşte, să-i ţină la respect pe preşedintele şi vicepreşedinţii Consiliului judeţean şi chiar pe preşedintele partidului. Gata, tată, cu domnia ăstora, e vremea primarilor, cei care, prin votul lor, generează funcţii politice şi administrative. A primarilor care este, vorba celebrului Vanghelie, din cel mai mare şi mai tare partid din România.

Personal, îi înţeleg pe unii primari, după anii de suferinţă prin care au trecut. Căci, vreme îndelungată au fost precum şerbii legaţi de glie. Nu aveau curajul nici măcar să ridice privirea din pământ când treceau pe lângă ei preşedintele de atunci al Consiliului judeţean. Erau muţi ca lebăda lui Blaga, ei tăceau şi preşedintele vorbea. Nu aveau curajul să-l contrazică nici măcar noaptea în somn, darămite în vreo şedinţă sau întâlnire tovărăşească stropită cu tot felul de licori parfumate şi cu multe grade. Dacă o făceau, îi aşteptau flotările, genuflexiunile, târâşiurile, degustările de tăriu din pantoful ayatolahului, şuturile în cur. Toate, fără număr. Unii primari au rămas traumatizaţi pentru tot restul vieţii. Aşa nu se uită atât de uşor.

Din acest punct de vedere îi înţeleg pe acei primari care au prins şi vremurile alea. Chiar şi pe cei care prin grija partidului şi-au angajat copiii, rudele şi amantele în Consiliul judeţean, lăsându-se umiliţi şi călcaţi în picioare, iar acum, prinzând curaj, strigă din toţi bojicii că nu mai vor să fie preşul altora. Că, vorba aceea, ce e mai dulce ca libertatea (de care nu ai avut parte) de a spune toate prostiile ce-ţi trece prin cap?