Olga Neagu, copilul teribil al Reşiţei anilor ’70, aşa cum a numit-o criticul Gheorghe Jurma, şi-a dat întâlnire miercuri seara, la secţia germană „Alexander Tietz“ a Bibliotecii Judeţene Paul Iorgovici cu o parte dintre prietenii şi cititorii cei mai fideli şi apropiaţi sufletului său. Motivul, unul ce ţine de cultura poeziei pe care a slujit-o mai bine de 40 de ani, încă de pe băncile şcolii. Momentul ales nu a fost întâmplător, el fiind generat de ziua de naştere a poetei, precum şi de lansarea volumului „În cele dintîi în cele din urmă“.
Acţiunea s-a dorit una simplă, fără discursuri pompoase şi cuvinte pretenţioase. Şi aşa a fost, datorită aducerilor aminte ale celor care au cunoscut-o pe când era doar elevă, i-au susţinut şi admirat ascensiunea şi s-au bucurat pentru clipele consacrării şi recunoaşerii activităţilor sale exprimate în premii şi primirea în Uniunea Scriitorilor din România.
Despre ce a făcut Olga Neagu de-a lungul unei vieţi de om, au vorbit Anton Georgescu, Titus Crisciu, Nicolae Sârbu, la rândul lor scriitori consacraţi ai Banatului de Munte, dar şi pictorul Gustav Hlinka, acesta deloc întâmplător, în condiţiile în care poeta şi-a încântat invitaţii cu câteva dintre tablourile ei cu pictură naivă.
Criticului Gheorghe Jurma i-a revenit misiunea de a vorbi cel mai mult, nu doar pentru fapul că acest volum, care cuprinde toate poeziile publicate până acum, a fost tipărit la editura TIM, din Reşiţa, care îi apaţine. Întoarcerea acestuia în timp a fost binevenită.
„Poeta Olga Neagu, elevă la Liceul Bastilia, care debutase prin ziarele şi tipăriturile judeţului, dar devenind colaboratoare la ziarul la care lucram, mi-a produs destule necazuri, la vremea respectivă, şi ea şi Nicolae Irimia. Adică, cum o elevă să aibă, nu spun ce şi cum, atenţionări de la Inspectoratul şcolar şi de la Consiliul judeţean al pionerilor, de la foşti dascăli care nu înţelegeau, cum nici acuma foarte mulţi dascăli nu înţeleg diferenţa dintre un elev şi un copil talentat. E o mare diferenţă.
1972 este un moment foarte important, fiindcă de atunci încep zilele culturii reşiţene de-adevăratelea. La una din şedinţele, din decembrie 1972 ale Cenaclului Semenicul, au citit Olga Neagu şi Nicolae Sârbu, în prezenţa lui Mircea Martin, Sânziana Pop, care după aceea au scris în presa vremii. Aşa a început ascensiunea, apariţii în România Literară, alte reviste ale vremii, iar de aici şi până la primul volum apărut la Editura Albatros în 1974 «Ceea ce se poate şi ceea ce nu se poate imagina», nu a fost decât un pas“, a spus Jurma.
Următorii paşi au însemnat consacrarea; „Mandat pentru aducerea zăpezii“, „Toate cuvintele se supun“, „Cuvintele trec strada hîrtiei“, precum şi volumele colective, alături de poeţi de peste tot.
Poeta a mulţumit pentru căldura degajată de cei veniţi să-i fie aproape şi, în loc de alte comentarii, a citit un poem: Parcă scriu mereu aceleaşi cuvinte/ pe care mi le dictează o aceeaşi viaţă sau moarte/ nimic nu-mi aparţine. Sunt scribul cuminte/ aşteptând să-mi dictaţi mai departe. Şi deşi cunosc totul din păr până-n fir/ (acelaşi caer, acelaşi e ghemul)/ niciodată nu ştiu cu precizie şi mă mir/ când începe şi se sfârşeste poemul…
Iar managerul Bibliotecii Judeţene, Clara Constantin, care i-a înmânat o diplomă de onoare din partea Consiliului Judeţean Caraş-Severin, a promis tuturor: Vom avea grijă ca această antologie să fie cunoscută şi în rândul tinerilor, prin proiectul «Sub semnul lui Dragobete în oraşul cu poeţi».“
RSS Feed