Articol

Am scris despre „maurerul reşiţean”, într-un articol anterior de la această rubrică, şi am primit numeroase reacţii. Reamintesc că „maurerul” este un cuţit special, care şi-a primit numele după cel al prim-ministrului comunist Ion Gheorghe Maurer. La Reşiţa, atât la UCMR, cât şi la Combinatul Siderurgic s-au făcut nenumărate astfel de cuţite, care au devenit un fel de cadou emblematic, foarte preţuit. Bine, în unele cazuri se poate vorbi despre şpagă sau mită, de la caz la caz. Un cititor mi-a reproşat, pe bună dreptate, că nu am făcut descrierea completă a maurerului, deoarece „cuţitul inventat de meseriaşii reşiţeni avea incluse în mâner, fierăstrăul, tirbuşonul şi încă o lamă subţire şi foarte tăioasă”. Da, am văzut şi maurere cu tirbuşon, am văzut şi maurere cu mânerul sculptat în formă de peşte ori la capătul mânerului cu cap de şarpe, mistreţ, cerb sau dragon! Dar, sincer, nu ştiu care a fost prototipul original. Un cititor, într-un comentariu, a scris că, din câte a auzit, de fapt, Ion Gheorghe Maurer a venit la Reşiţa cu un astfel de cuţit şi a pus întrebarea dacă meseriaşii reşiţeni sunt în stare să facă unul identic. Un alt cititor a completat că acel cuţit era marca Puma, iar primul exemplar realizat după acel model a fost făcut la secţia Sculărie din UCM Reşiţa, de către maistrul Perian. Plauzibil şi foarte posibil.

În sfârşit, altcineva mi-a reproşat că nu am scris nimic despre „fuşeraie”. Pentru că „fuşeraiul”, un termen german care definea un lucru făcut la repezeală şi de mântuială, a devenit în uzinele reşiţene, în timp, expresia unui lucru de calitate. Nu era meseriaş cel care nu făcea „fuşeraie” ca lumea! Doar că despre „fuşeraie” am mai scris, dar, câte nu se scriu şi se pierd în universul nemărginit textelor din lumea virtuală! Mă rog, poate că o să reiau subiectul. Însă, gândindu-mă la „fuşeraiele” de pe vremuri, mi-a venit în gând altceva. Ceva despre atmosfera din marile uzine reşiţene.

Se tot vorbeşte despre „lagărul socialist”, despre munca grea, chinuitoare, înrobitoare, a muncitorilor din fabricile socialiste. E adevărat, se muncea din greu şi, ceea ce era mai cumplit, erau multe accidente. Şi multe erau mortale. Dar, lăsaţi, ar putea zice unii, acum, nu mai mor oamenii în fabrici, mor pe şosele în accidente de maşini! Să fie vorba despre un fel de compensaţie?!

În ceea ce priveşte înrobirea muncitorului în fabrică, trebuie făcute nişte nuanţări. Nu e chiar aşa, de fapt, nu e deloc aşa! În realitate, libertatea într-o fabrică socialistă, probabil, era mult mai mare decât... oriunde în lume! Şi nu mă refer la fuşeraie, care şi ele exprimau o formă de libertate, fiindcă dacă muncitorul îşi făcea treaba, putea să fuşerească ce voia. Mă refer la libertatea „oamenilor muncii”, care erau foarte puţin controlaţi şi foarte rar sancţionaţi, fiindcă, nu-i aşa(?), muncitorul era bunul cel mai de preţ. Cu toate acestea, să recunoaştem, orgoliul şi concurenţa dintre meseriaşi a existat şi a contribuit la realizarea unor produse excepţionale. Atât la categoria „producţie”, cât şi la categoria „fuşeraie”.

Mai exista, în fabrici, termenul de „mare familie”, care, într-un fel avea acoperire. În fabricile socialiste tensiunile erau rare, vânătoarea pentru posturi era aproape exclusă, deoarece, oricum, un muncitor, dacă ajungea la o categorie superioară, câştiga aproape cât un inginer. În unele situaţii, mai mult! Era o atmosferă relaxată, se legau prietenii, se bea alcool, se legau iubiri. Unele pe faţă, altele secrete! Multe din cele „secrete” erau cunoscute de toată lumea! S-au constituit şi familii trainice, fidele. Se făcea dragoste prin magazii, în depozite, după lingotierele calde, în birouri, în cămăruţele subterane de sub strungurile carusel, pe macarale. Nu zic nu, cu siguranţă a fost vorba şi de hărţuire, dar, pe atunci, nimeni nu ştia de aşa ceva. Cu siguranţă a fost o mare majoritate care îşi vedea cuminte de treabă, aşa cum se întâmplă şi acum, oriunde în societate. Dar, cumva, pe vremea aceea, mentalitatea generală accepta „tentaţia naturală” a omului de a bea alcool, de a face dragoste! Ce să zic, era multă iubire în metalurgie! Lucru inadmisibil într-o societate comercială capitalistă, unde disciplina este baza. Nu mai vorbim de perioada recentă, de când cu mişcarea #me too, când o privire indecentă aruncată colegei te poate arunca în dizgraţia publică. Nu comentez! Poate că aşa trebuie! În orice caz, în ultima ei perioadă, metalurgia socialistă n-a mai mers prea bine. Oare, prea multa iubire să fi fost de vină?!