Articol

Când erau supăraţi, obosiţi, tracasaţi, plictisiţi, îngrijoraţi, părinţii noştri din veacul trecut vorbeau despre muncă. Când noi, copiii, făceam vreo prostie, ne povesteau despre muncă, dacă luam vreo notă proastă, ne povesteau despre muncă, dacă ne uitam la televizor, ne vorbeau despre muncă, dacă veneam murdari de la joacă, ne vorbeau tot despre muncă. Când ne făceam temele, ne vorbeau despre muncă, nu ne făceam temele, ne vorbeau despre muncă! Munca era pildă, era o ţintă în sine, un obiectiv, dar şi un mijloc de afirmare, de afirmare a priceperii, de câştigare a unei poziţii în societate, era un mijloc de îmbogăţire. Singurul mijloc de îmbogăţire! Mă rog, mai erau câteva, cum ar fi norocul, succesul într-o carieră artistică sau sportivă! Însă, aceste posibile căi de îmbogăţire nu erau de loc respectabile. Cei care reuşiseră cumva să devină celebri şi bogaţi din loto, din artă sau sport, oricum, nu erau un exemplu de urmat. Ba, chiar erau de ruşine.

Şi cea mai înaltă formă de exprimare prin muncă era săpatul. Să meargă la sapă, dacă vrea să câştige pâine!, spunea tata. Şi mama. Doar că mama mai avea şi uşoare tendinţe împăciuitoriste faţă de ceea ce se putea numi pierdere de vreme, cum ar fi romanele de dragoste, balurile, dansul şi muzica.

Abia ne luasm primul televizor din istoria familiei, îmi şi aduc aminte că era marca „Intim”, şi „se dădea” Festivalul Internaţional de Muzică Uşoară Cerbul de Aur. Ooo, da! Era sărbătoare în casă, fiindcă mai multe seri la rând era muzică la televizor. Astfel că, mama, frate-meu şi cu mine, stăteam ghemuiţi cu bărbiile în pumni, cu inimile vibrante, cu lumina stinsă, cu ochii în televizor, la Festivalul Concurs Cerbul de Aur. Tata lucrase până târziu în grădină şi a intrat intempestiv în bucătăria care era şi sufragerie. Tocmai cânta un solist englez, un tânăr bine făcut, cu pectorali dezvoltaţi, braţe puternice şi mâneci scurte la cămaşă. Nu mai sunt sigur, dar, parcă îl chema Cliff Richard. Ei, şi mama a spus că băiatul ăsta cântă foarte bine, ar merita să câştige festivalul. No, şi s-a aprins jarul în taică-meu. El nu se aprindea rapid, mai întâi le mustăcea, le pritocea. S-a aşezat pe marginea canapelei, a privit evoluţia tânărului Hercules, care dansa elastic, plin de tinereţe şi energie. Apoi, tata a dat sentinţa: După cum arată, mai bine ar merge la sapă! Să-şi câştige pâine cinstit! Şi a aprins lumina. Sincer, din clipa aceea, solistul mi se părea că nu dansează, ci se bâţâie, şi că toată atitudinea sa, gesturile, vocea, expresia feţei, toate erau caraghioase. Tata a cerut de mâncare, din mâncarea pe care o câştiga cinstit, în fabrică şi în grădină, iar noi am fost trimişi la lecţii. Televizorul a fost stins. Ca să nu ne obişnuim cu luxul, cu huzurul, cu decăderea în distracţii ieftine şi fără rost. Aşa era normal!

Cu toate acestea, mama a continuat să pornească televizorul şi în serile următoare de festival. Şi tata, care câştigase o bătălie, dar nu şi războiul, a început să privească şi el concurenţii. Mai ales concurentele. A făcut şi o concesie; a fost de acord ca femeile frumoase şi talentate să îşi poată câştiga pâine cântând. Nu şi bărbaţii! De altfel, în Biblie nu scrie că omul îşi poate câştiga pâinea din muzică, ci spune, cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din pământ, în toate zilele vieţii tale!, ne-a explicat tata, care era şi responsabil cu instruirea politică în echipa sa de laminatori din combinatul siderurgic.