Articol

În urmă cu peste jumătate de secol, la Reşiţa, dimineaţa, la ora şapte, suna sirena fabricii. Era semnalul care ne trezea pe noi, copiii, să ne pregătim pentru şcoală. În dimineaţa de septembrie în care am început clasa întâi, când a vuit sirena, mama a ridicat casa în picioare pentru pregătire. Era o dimineaţă specială, îmbrăcam pentru prima oară uniforma de elev, aspră, bleumarin, cămaşa albastru pepit, pantofii noi, proaspăt bătuţi cu în talpă cu blacheuri groase de tablă de către tata. Tot tata îmi confecţionase şi un ghiozdan dintr-o geantă veche de piele, precum şi o curea de piele pentru pantaloni. Până atunci purtasem bretele, dar, bretelele erau pentru copii mici, iar eu fiind deja elev în clasa întâi, puteam să trec la curea, ca bărbaţii. Aşa mi-a explicat tata. Tata nu participa le evenimentul festiv, pentru că era la lucru. Tot timpul era la lucru. Iar fratele meu, mai mare cu patru ani, habar nu am unde era, dar ştiu că el întotdeauna era în altă parte. Ba era de după-amiază, ba avea scutire pentru că era sportiv, fiind fotbalist (talentat) avea program special, avea meciuri, antrenamente, cantonamente, sau avea capul spart, câte un os rupt, şi era în învoit pe motiv de boală. Atunci, nu mai ştiu cum era, dar e posibil să fi avut un deget rupt, aşa că, probabil, dormea liniştit în cameră. Prin urmare, toată casa ridicată în picioare însemna că eram eu cu mama. Tot atunci, dimineaţa trebuiau rupte şi florile din grădină, să fie proaspete. Nişte crizanteme în toate culorile, pe care mama le-a împachetat în hârtie fină, albă. Laptele încălzit pe reşou, o felie de pâine cu unt, o privire în oglindă, părul pieptănat, gulerul aranjat, ghiozdanul pe spate, încă gol, şi, la drum!

De pe strada Rândul II, din spatele furnalelor, până la Şcoala Generală nr. 2, care se afla în clădirea în care acum e „Cadastrul”, aveam de mers vreo doi kilometri. Măi întâi trebuia să mergem până la pasarela aflată undeva în dreptul „Catedralei ortodoxe” din zona „Muncitoresc”. Treceam pasarela şi pe sub noi vedeam locomotive, trăgând din greu oale cu fontă lichidă. Apoi, ne întorceam pe strada Furnalelor spre biserica catolică. Am mers pe sub un pasaj, peste care tocmai treceau două locomotive, legate una de alta, pufăind şi vuind îngrozitor. Tot pământul se cutremura. Am traversat strada imediat după biserica catolică şi, după încă o bucată de drum, am ajuns la şcoală. În faţa şcolii era adunată multă, multă lume. Aşa multă lume adunată la un loc nu mai văzusem decât, poate, la meci, la Jamu Mare. Părinţi şi copii, mai toţi copiii cu ghiozdane noi, din carton, ceea ce m-a făcut să mă ruşinez de ghiozdanul meu de piele. Aşa că ghiozdanul acela l-am urât toţi anii de şcoală, până în clasa a VIII-a. Nu se rupea, că era din piele groasă. De fapt, nu s-a rupt niciodată. Când am ajuns la liceu, tata mi-a transformat ghiozdanul într-o mapă. „Aşa cum au inginerii!”, mi-a zis tata.

Dar, să revenim în faţa şcolii. Puzderie de oameni şi copii necunoscuţi. Am intrat cu mama în curtea şcolii. Acolo am fost condus în faţa tovarăşei învăţătoare. Erau două clase de copii de-a-ntâia şi învăţătoarele lor. Una era înaltă, blondă, tânără şi frumoasă. Cealaltă, mică, ofilită şi şchioapă. Pe vremea aceea nu spunea nimeni, „persoană cu dizabilităţi”. Ea era învăţătoarea şchioapă. Mama m-a dus spre grupul cu învăţătoarea şchioapă şi m-a prezentat. Ceva de genul, „ăsta e băiatul” şi i-a dat florile. Ce dezamăgire! Tovarăşa m-a luat de braţ şi m-a aliniat, după înălţime, printre ceilalţi copii din clasa mea. Mama a trecut în altă parte, la locul mamelor şi taţilor. Şi, pe urmă, am aşteptat o veşnicie până ce s-a tot vorbit ceva. N-am înţeles nimic. Doar că, în mijlocul acelei mulţimi de oameni m-am simţit dintr-odată foarte singur.

Totuşi, se cuvine să spun că, mai târziu, am prins mare drag de învăţătoarea aceea mică, pe care o îndrăgesc şi acum, deşi, cred că e praf de stele.