Articol

Moartea prematură a confratelui nostru întru bucurii şi suferinţe, Puiu Băndăşilă, fost coleg de echipă în meciurile de pe strada Vântului, m-a întristat şi m-a făcut să rătăcesc cu gândul pe dealurile copilăriei, pe Dealul Crucii, Dealu' Mare, pe Dealul şi Valea Ţerovei, pe la halda de zgură, pe străzile din coasta Dealului Mare, numerotate cu cifre latine, rândurile: I, II, III şi IV. Străzile acestea, se ştie, sunt fostele albii ale râului Bârzava, care timp de milenii şi-a tăiat drum prin dealurile de la poalele Semenicului şi şi-a lărgit albia, făcând loc vetrei localităţii Reşiţa Montană. Când urci pe strada Rândul IV, o stradă cocoţată aproape în vârf de deal, poţi să fii mirat de cât de sus curgea Bârzava odată! Odată ca niciodată! Însă, mai sus decât Rândul IV, pe culmea dealului, se înşiră casele de pe strada Vântului. Ce nume frumos şi potrivit poartă acea stradă aflată efectiv în calea vânturilor, aproape de nori, dar şi foarte apropiată de soare!

Pe strada Vântului era un maidan înierbat, foarte frumos nivelat, pe care am jucat adesea fotbal cu băieţii din Colonie. Din Colonie venea şi Puiu Băndăşilă, unul din cei mai buni jucători de fotbal de pe toate dealurile! Nu ştiu de ce, noi, cei de pe Rândurile I, II şi III, le spuneam tuturor celor aflaţi dincolo de strada Vântului că locuiesc în Colonie. Astfel că în accepţia noastră şi Rândul IV făcea parte din Colonie. Poate pentru faptului că dincolo de acel deal se afla colonia construită chiar pe platforma haldei de zgură.

Toată această zonă, de pe dealul de deasupra Parcului Zoologic, până pe Valea Ţerovei şi halda de zgură, a fost al doile Rai al copilăriei mele. Al doilea, fiindcă Raiul numărul I a fost pe lunca Borugii şi izlazurile de la Jamu Mare.

Al doilea Rai a fost unul plin de praf, fum şi funingine, fiindcă era încadrat de cele două furnale, de Oţelărie, de halda de zgură şi de Aglomerator. Furnalele pufneau morocănoase şi aruncau asupra noastră un fum cenuşiu-închis, Aglomeratorul arunca fum roşu, iar locomotivele cu abur, fum negru. Când trecea o garnitură cu „micuţele” pentru zgura topită ningea cu funingine neagră. Aşa se numeau oalele din oţel în care se transporta zgura toiptă, micuţe. Orice ieşire în „aer liber” se solda cu haine prăfuite şi gulere negre. De fapt, în acea vreme orice reşiţean, oricât de dichisit, oricât de pedant ar fi fost, spre seară avea gulerul negru la cămaşă. Pe marginea şi în interiorul gulerului se aduna, invariabil, un strat lucios de praf negru amestecat cu transpiraţie. E adevărat, vara, mai umblam înbrăcaţi şi în tricouri sau dezbrăcaţi la bustul gol, dar, după o zi de alergat pe dealuri eram ca nişte chifle tăvălite prin pudră de zahăr. Prin pudră neagră de zahăr! Sigur, toţi aveam mame grijulii, care, seara, ne încălzeau apă pe reşou şi ne spălau într-un lighean de tablă emailată. Când am mai crescut, desigur, îmi încălzeam singur apa şi mă spălam, dar indicaţiile mamei erau precise; trebuiau frecate cu insistenţă, coatele, genunchii, gâtul. Şi, „ai grijă, spală bine şi după urechi!” Iar a doua zi, o luam de la capăt!

Şi iarna, ce frumos era iarna! Săniuş, bulgăreală, alunecat pe gheaţă şi toate alea! Iar zăpada, dacă tăiai o bucată din ea, era ca o felie de tort, cu straturi albe de zăpadă şi negre de funingine, uneori, roşii, de la praful de aglomerator.

Ce fericiţi eram atunci şi râdeam, râdeam ca nebunii! Uneori, pe mine şi pe fratele meu ne apuca câte un acces de râs, de nu ne puteam opri. Râdeam din nimic! Uneori, eram la masă şi nu ne potoleam până când mama nu ne trăgea de perciuni şi ne dădea câteva palme peste cap. Atunci, mâncam supa şi râdeam în interior. Zic despre râs, fiindcă, deşi amintirile sunt multe-multe, de parcă aş fi trăit o mie de ani, mi-a rămas în minte figura mereu serioasă şi concentrată a lui Puiu Băndăşilă. El a fost un copil „altfel”. Emana un aer de seriozitate al unui copil mare, care ia viaţa în serios, care priveşte în viitor şi ştie ce vrea. Astăzi, sper din tot sufletul că a fost şi el fericit, atunci, în Raiul de praf, funingine şi zgură.