Articol

Da, ştiu, reqviemul este pentru morţi! UCM Reşiţa n-a murit, dar nici bine n-o duce. Pe de altă parte, nu sunt profet, nici firmă de insolvenţă, aşa că n-o să-i prezic nici falimentul, nici viitorul luminos! Este foarte posibil să funcţioneze şi să se dezvolte, e posibil să dea faliment. Din faliment se deschid, iarăşi, două căi: să se aleagă praful şi pulberea prin vânzarea pe bucăţi, la fier vechi, ori uzina să fie cumpărată de o altă firmă, care să o reactiveze ca pe pasărea Phoenix din propria cenuşă. Aşadar, sfârşitul nu-i aici!, vorba cântecului interpretat de regretatul Florian Pitiş.

Şi, totuşi, vorbeam despre reqviem. Acesta pentru că, după părerea mea, s-a zis cu UCMR-ul de altădată, care nu era doar o uzină, ci, mai mult decât un simbol, era un sentiment! Ne place sau nu ne place, comuniştii au reuşit să inducă ideea în clasa muncitoare, în muncitori, ingineri şi tehnicieni, că „uzina este a noastră”, a poporului. Astfel, că aproape toţi cei care munceau în uzină erau mândri de „uzina lor, în care meseriaşii, dacă îşi pun ambiţia, pot fabrica şi rachete!” Aşa că, omul muncii se mândrea cu realizările, cu producţiile record, dar şi cu „fuşeraiele” de excepţie realizate de către meseriaşi. Cum, nu ştiţi ce este „un fuşerai”? Păi, fuşeraiele erau un fel de al doilea pilon de venituri pentru angajaţi. Cine nu ştia să facă fuşeraie era demn de dispreţ. Şi toţi făceau. Mai bune sau mai proaste. Din câte ştiu, verbul „a fuşeri” provine din dialectul german local şi are sensul de a improviza ceva, de a face ceva repede şi superficial. De aici, termenul a fost transferat pentru a desemna o lucrare făcută în uzină în interes personal. Aceasta pentru că lucrările particulare se făceau, totuşi, pe ascuns. Adică, toată lumea ştia de fuşeraie, dar, oficial, ele nu existau! Şi meseriaşii reşiţeni, atât cei de la CSR, cât, mai ales, cei de la UCMR, au ridicat fuşeraiul la rang de artă! Îşi făceau oamenii fuşeraie pentru acasă, de la cuţite de bucătărie, maşini de făcut tăiţei, cazane de ţuică şi orgi de lumină, până la piese pentru maşini. Făceau pentru ei, cât şi pentru secretarii de partid, mai ales pentru cei de la Bucureşti, când veneau în vizită. Şi normal că se făceau! Ce dracu', doar e fabrica noastră!

„Industria fuşeraielor” era colosală şi complexă! Nu se făceau lucruri doar pentru uzul personal, pentu colegi, maiştri, ingineri sau directori. Orice om din mediul rural sau urban, dacă avea nevoie de o unealtă mai specială din gospodărie, de reparat instalaţia de apă, de bobinat un motor electric, se adresa meseriaşilor, unii dintre aceştia fiind un fel de campioni în secţie sau uzină. Plata se făcea cu brânză, ţuică sau bani lichizi. Tradiţia fuşeritului s-a perpetuat până la privatizarea, mai mult sau mai puţin reuşită, a uzinelor, adică, până puţin după anul 2000.

Pilonul de venituri din fuşeraie s-a tot subţiat, până s-a prăbuşit! Şi, atunci, se pune întrebarea; cum să mai iubeşti o uzină care nu-i a ta?! În care nu poţi lucra şi în interesul tău, ci, numai în interesul patronului! Vedeţi, nu s-a făcut un studiu în domeniu, dar, eu cred că şi din acest motiv oamenii muncii nu-şi mai iubesc locul de muncă! Dă-le dracu' de fabrici! Acum se lucrează pe bandă rulantă, exclusiv pentru vânzarea producţiei către beneficiar, în magazine şi supermagazine. Cum să iubeşti o fabrică de bicilete sau una de automotive! Nu le iubeşti! Te duci să-ţi vinzi forţa de muncă şi priceperea. Atât!

Deci, când spuneam de reqviem, mă refeream la cântecul de îngropăciune faţă de un sentiment. Unul care nu mai există; sentimentul de iubire faţă de uzina în care lucrezi! Şi, să recunoaştem, în lumea capitalistă nici nu mai este necesar! Bine, un oarecare ataşament, este permis. Dar, cred că e momentul să ne rezervăm iubirile pentru familie, natură, artă. E mai sănătos!