Articol

Oricât am critica România, că e în urmă, că nu face şi nu drege, că se împiedică şi dă înapoi, totuşi, România e bună şi frumoasă. Şi nu mă refer aici la clima bună, temperată, nici la frumuseţile naturale, la munţi, lacuri şi cascade, ci tocmai la acel spirit critic al românilor, care n-a murit niciodată, a fost doar înăbuşit în perioada comunistă, dar a (re)înflorit viu şi viguros în ultimele două decenii. Mai veştejit în anii 90, relativ verde după anul 2000.

Este acel spirit critic care îi enervează atât de mult pe cei aflaţi la putere, fiindcă, spun ei, spiritul critic exacerbat al românilor îi împiedică să acţioneze repede şi eficient. Aşa este, fără spiritul critic, probabil că România ar prinde viteză. Ar prinde viteză şi s-ar duce dracului de-a berbeleacul într-o groapă a istoriei. Exemple sunt destule. Atunci când un popor începe să-şi admire şi să-şi idolatrizeze conducătorii (sau un conducător), ridicându-i la nivelul zeilor, atunci, cu siguranţă începe prăbuşirea acelei ţări, cu popor cu tot. Există şi posibilitatea refacerii şi revenirii la drum, însă, procesul este greu şi dureros.

Imaginaţi-vă că am avea un partid puternic şi un conducător glorios, care să atragă simpatia sau, chiar, iubirea necondiţionată a marii majorităţi a oamenilor! Chiar dacă, la început, este posibil ca admiraţia şi iubirea să fie adevărate, în scurt timp ele devine obligatorii, devin materie care se predă în şcoli, care se cântă pe scene, pe străzi, pe stadioane, devin lege!. Admiraţia şi iubirea, masive şi populare, sunt toxice şi se transformă în teroare. Chiar şi justiţia începe să judece în numele iubirii faţă de „marele conducător”. Poate l-aţi recunoscut pe Ceauşescu în mijlocul acestui model de societate sufocată de „iubire”, dar avem şi exemple mai grave, dacă vorbim de Hitler, de Stalin, de preşedinţii nord-coreeni, probabil şi de un oarecare preşedinte dintr-o oarecare ţară cu turbane, de care ţi-e şi frică să mai vorbeşti, să-l critici, pentru că rişti să atragi asupra ta ura poporului „îndrăgostit” până la orbire de El.

Deci, stăm bine în România noastră bună şi frumoasă, în care putem să vorbim, să ne spunem părerea, să criticăm, în particular şi în public, ce nu ne place. Sau să susţinem ceea ne place. Desigur, în atmosfera critică nu este interzisă admiraţia şi iubirea. În democraţie sunt permise iubirea, de exemplu, faţă de Iohannis, Dragnea ori Grindeanu! Sau, în judeţul Caraş-Severin, de Mocioalcă, Hurduzeu, de primarii Nelu Popa, Felix Borcean, Dumitru Ursu ori Adi Torma! Dar, principiul de aur al democraţiei este cel susţinut, în anii 90, de prea puţin preţuitul ţărănist Ioan Raţiu: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!” (Raţiu îl cita pe Churchill) Am impresia că, acum, în România avem această bogăţie. Sper să putem avea grijă de ea, să rămânem în continuare bogaţi.