Articol

Aseară târziu, pe la miezul-nopţii, veneam de la Oraviţa, de la Festivalul de Teatru, şi ne-am oprit în câmp, undeva, între Grădinari şi Ticvaniu Mare, cu faţa spre Sud-Est, adică, spre munţii Aninei. E o chestiune ce ţine de nevoie să te opreşti pe marginea drumului, să te înfigi bine pe călcâie şi să priveşti în zare cu uşurare! Dar, cred că e şi o chestiune de tradiţie, ce vine din adâncurile istoriei cavalereşti! Căci, ce făcea cavalerul care pornea călare, singur sau în fruntea unei oşti, să îşi înfrunte duşmanii din alte ţinuturi?! La vremea lui, cavalerul făcea acelaşi lucru, când avea nevoie. Se dădea jos de pe cal şi privea în zare cu măreţie! Acestea sunt lucruri care se transmit ca o moştenire spirituală, ca o moştenire de suflet şi simţire. Zic de bărbaţi! Simbolistica gestului la femei îmi este necunoscută. Dar, promit să întreb cu prima ocazie.

Da, şi sunt momente astrale în viaţă, în care mai mulţi factori pozitivi se adună ghem şi te prind în iţele unei plase fericite. Căci, dincolo de măreţia gestului, se întâmplă, cum a fost azi-noapte, să stai faţă în faţă cu cea mai lungă eclipsă de Lună a secolului şi cu cerul spuzit cu stele mari cât prunele! Înălţător! Susurul vioi se contopea cu muzica monotonă a greierilor, accentuând, parcă, liniştea cerului înstelat, apăsător şi, oarecum, nepăsător! Ne uitam la Lună, ne uitam la jarul de stele şi înţelegeam, cumva inconştient, însă pregnant, că există ceva mai mare decât noi, ceva sublim, încurajator şi înfricoşător, în acelaşi timp, căruia nu-i pasă de PIB, de dezvoltare, de planul de guvernare, de cât de abil, deştept sau cât de proastă e vreun prim-ministru de aici sau de aiurea! Nu, pentru cerul înstelat, am observat că nu contează. Practic, am luat o lecţie gratuită de politică pe marginea drumului, într-o noapte de vară. A fost un fel de şcoală de vară intensivă!