Articol

Despre Sărbătoarea Crăciunului am nenumărate amintiri din copilărie, în schimb. despre Sărbătoarea Paştelui sunt puţine. Din copilăria mică, îmi amintesc cum bunica şi mătuşa fierbeau coji de ceapă şi vopseau ouăle cu acea fiertură, iar ouăle ieşeau colorate în galben-portocaliu sau brun-portocaliu. Apoi, ieşeam la stradă să ne batem în ouă, iar cel cu oul mai tare câştiga oul advers. Mai jucam şi înfiptul leului în oul fiert, tot aşa, „pe luate”. adică aruncam cu un leu în ou şi dacă moneda mea se înfigea în ou, iar moneda concurentului nu se înfigea, îi luam şi leul şi oul. Mai târziu, au apărut în magazinele socialiste vopselele de ouă „Gallus”, mi se pare că le zicea, ceea ce sugera că s-ar fi dat liber la vopsit ouă, deci, şi la sărbătorirea Paştelui. Însă, n-aş zice că a fost chiar aşa, pentru că, de foarte multe ori, sărbătoarea pascală a fost obstrucţionată de autorităţile comuniste. Astfel, într-un an, fiind elev în clasa a VIII-a, am fost chemaţi cu toţii în Duminica Paştelui să facem „muncă patriotică” în Parcul Zoologic. Atunci diriginta noastră era doamna Posa, o blândă profesoară de fizică. Era o splendidă zi de primăvară şi ne-am adunat în Parcul Zoologic să strângem hârtii, conserve, sticle şi alte gunoaie. Pe atunci nu existau pet-urile. Unii dintre noi, mai zeloşi, pionieri de nădejde, ne-am apucat să strângem mizeriile cu sârguinţă, în nişte saci, alţii se plimbau de colo-colo printre tufele înflorite. Am realizat cu mirare că doamna dirigintă nu făcea observaţii nimănui, nu ne evalua munca, ci se aşezase pe o bancă şi privea cu ochii în frunzişe. Apoi, ne-a anunţat pauza pentru gustare. Şi ne-am adunat pe aleea cu bănci de sub castani şi am constatat că toţi copiii aveam la pachet ouă roşii de Paşte! Mă rog, zicem roşii, dar erau de toate culorile. Şi am început să ne ciocnim ouăle, iar salutul pascal, „Hristos a înviat!” cu răspunsul „Adevărat a înviat!”, s-a auzit de zeci şi zeci de ori în parcul plin cu pionieri. Apoi, nu a mai lucrat nimeni. Aşa că, deşi a început ca o zi de muncă patriotică, duminica s-a transformat într-o Sărbătoare a Paştelui în aer liber. A fost un Paşte fericit!

Tot pe atunci, dacă nu cumva chiar de acel Paşte, în lunea de după Înviere, am mers la antrenament, la fotbal, în Valea Domanului. Antrenorul nostru era bătrânul Zsizsik, căruia toţi îi spuneam Jojo bácsi. Eram într-un grup şi, când ne-am apropiat de vestiar, Jojo bácsi ne aştepta în uşă. L-am salutat cu tradiţionalul „Bună ziua!”, dar el s-a supărat şi ne-a zis: „Măi, pui de comunişti! N-aţi auzit că a fost Paştele? Ia, să mă salutaţi cu Cristos a înviat!” Şi noi intram pe rând în vestiar şi îl salutam, „Hristos a înviat!” sau „Cristos a înviat!” (fiecare după confesiune, după cum ştia de pe acasă), iar Jojo bácsi ne răspundea fiecăruia, „Adevărat a înviat!” Pe urmă ne-a împărţit mingi, ne-a adunat la mijlocul terenlui şi ne-a ţinut o „predică”. El zicea că fotbalul nu e o joacă. „Ţineţi-vă serios de minge, fiindcă puteţi mânca o pâine mai albă!”, zicea Jojo bácsi. Printre noi, atunci, era şi prietenul Gică Bosnea, cel care umblă, în prezent, pe străzile Reşiţei, bate mingea şi recită poezii sau versete biblice. El e singurul din acea generaţie care se mai ţine serios de minge!