Articol

Venezuela este în plin război civil. Un război aşteptat de mult timp, chiar imediat după moartea liderului „icon”, Hugo Chavez şi venirea la putere a lui Nicolas Maduro. Maduro a dus Venezuela în pragul falimentului. Ţara nu este doar o victimă a ieftinirii petrolului, ci este o victimă a propriilor reforme păguboase. Nicolas Maduro a încercat să demonstreze că este un demn urmaş al predecesorului său, Hugo Chavez. A gonit investitorii străini prin protecţionism şi naţionalizări succesive. De un an, magazinele din Venezuela sînt goale. Populația resimte tot mai greu criza prin care trece țara lor. În farmacii, medicamentele se găsesc cu greu, iar din supermarketuri au dispărut alimentele de bază. Restaurantele McDonald's nici măcar nu mai au cartofi prăjiți. Și, după ce mai bine de 1.000 de companii straine au fost naționalizate de Chavez, asigurarea mărfurilor din producția internă a devenit foarte dificilă. Țara se bazează pe importuri, plătite cu valuta forte, de care Caracasul nu mai are parte o dată cu reducerea cotațiilor la petrol.

În acest context, SUA, UE şi mai multe ţări din America Latină nu au recunoscut al doilea mandat al socialistului Nicolas Maduro, învestit la 10 ianuarie, iar opoziţia politică s-a pregătit pentru un nou mandat de atacuri dure. Totul a culminat, în această săptămînă, cînd ieşind în faţa susţinătorilor săi, Preşedintele Parlamentului de la Caracas, Juan Guaido s-a autoproclamat preşedinte şi a depus un jurămînt, preşedintele SUA, Donald Trump, recunoscîndu-l imediat ca fiind noul lider al Venezuelei, declaraţie după care Nicolas Maduro a anunţat ruperea relaţiilor diplomatice cu SUA, replica Washingtonului fiind că el nu are autoritatea să ia o asemenea decizie pentru că, din punctul de vedere al SUA, el nu mai este preşedinte.

Este cea mai dramatică mişcare de destabilizare din partea opoziţiei în bătălia dusă de-a lungul anilor cu chavismul, mişcarea populistă de stînga fondată de răsposatul Hugo Chávez.

Juan Guaido, de 35 de ani, a studiat ingineria, dar s-a implicat în politică încă din anii studenţiei. A făcut un master de administraţie publică la Universitatea George Washington din Statele Unite!

După anunţarea ruperii relaţiilor diplomatice cu SUA, ample demonstraţii pro şi contra regimului preşedintelui Maduro au degenerat în confruntări între manifestanţi soldate cu cel puţin 16 morţi.

Preşedintele venezuelean a primit asigurări de „loialitate'' din partea armatei pentru a contracara susţinerea internaţională faţă de preşedintele parlamentului, Juan Guaido, Maduro primind şi din partea preşedintelui rus Vladimir Putin sprijin faţă de ceea ce acesta din urmă a denumit „'distructiva ingerinţă externă'' în Venezuela, relatează agenţiile AFP şi EFE.

Maduro a primit sprijin în principal din partea Rusiei, Chinei, Turciei, Iranului şi Cubei.

În acelaşi timp, într-o intervenţie în faţa Consiliului Permanent al Organizaţiei Statelor Americane (OAS), ce are sediul la Washington, secretarul american de stat Mike Pompeo le-a cerut forţelor de securitate venezuelene să apere „integritatea personală'' a „preşedintelui'' Juan Guaido şi i-a promis „poporului'' venezuelean un ajutor umanitar din partea SUA în valoare de 20 de milioane de dolari. Pompeo le-a cerut de asemenea statelor membre ale OSA să-l recunoască pe Guaido drept preşedinte „legitim'' al Venezuelei şi a cerut o reuniune a miniştrilor de externe ai statelor de pe continentul american pentru a lua decizii cu privire la Venezuela.

Dar statele de pe acest continent par divizate, numai 16 din cele 34 de ţări membre ale OSA exprimîndu-şi la această reuniune susţinerea faţă de Juan Guaido, printre ele numărîndu-se şi cele mai mari ţări din regiune, respectiv Argentina, Brazilia şi Canada.

Maduro a acuzat guvernul american că a ordonat „o lovitură de stat fascistă", acuzaţii formulate la o zi după reprimarea unei revolte militare şi în ajunul unor manifestaţii pro şi antiguvernamentale.

Cîteva ore mai devreme, ministrul venezuelean al comunicaţiilor, Jorge Rodriguez, l-a acuzat pe vicepreşedintele american Mike Pence că le-a ordonat „teroriştilor" să provoace violenţe în timpul manifestaţiei opoziţiei, prevăzută pentru miercuri şi avînd drept scop destabilizarea guvernului socialist al lui Nicolas Maduro.

Sigur, democraţia trebuie să primeze, iar prosperitatea naţiunilor nu ar trebui împiedicată, de nici un regim politic. Însă, Maduro, exponent al socialismului cubano-sovietic, păstrînd resursele ţării, importante, petrol şi litiu, dar şi altele, a rămas ca un ghimpe în coasta Americii liberale, care, în decursul timpului nu s-a sfiit să se amestece în treburile interne ale Americii Latine. Iată, cîteva exemple:

Documentele americane declasificate în 2003 detaliază conversaţiile dintre Secretarul de Stat de sub Henry Kissinger şi Ministrul de Externe argentinian, Amiralul Guzzetti, în octombrie 1976, la scurt timp dupa ce junta militara preluase puterea în Argentina. Kissinger aproba în mod explicit „războiul murdar” al juntei, în urma căruia au murit aproape 30.000 de persoane, majoritatea tineri, iar 400 de copii au fost furaţi şi părinţii lor ucişi.

În 1964, în Brazilia, generalul Castelo Branco a condus lovitura de stat care a dat naştere la 20 de ani de dictatură militară brutală. Atasatul militar american Vernon Walters, care a devenit ulterior Director Adjunct al CIA şi Ambasador ONU, îl cunoştea bine pe Castelo Branco din Italia celui de-al Doilea Război Mondial. CIA a furnizat tot materialul necesar asigurării succesului loviturii de stat, inclusiv finanţarea protestelor stradale ale grupărilor de muncitori şi studenţi din opoziţie, precum în Ukraina şi Venezuela astăzi.

Cînd Salvador Allende a devenit preşedinte în 1970, Nixon a promis că „va face economia să urle” în Chile! Vezi, Venezuela, astăzi! Statele Unite, cel mai mare partener economic al Chile, a oprit comerţul cu acesta pentru a provoca deficit şi haos economic. CIA şi Departamentul de Stat efectuaseră operaţiuni sofisticate de propagandă în Chile timp de un deceniu, finanţănd politicieni, partide, uniuni şi grupări studenţeşti conservatoare, precum şi toate formele de mass-media, sporindu-şi, în acelaşi timp, legăturile cu armata. Dupa preluarea puterii de către generalul Pinochet, CIA a continuat să plătească oficialii şi să conlucreze strîns cu DINA, agenţia de spionaj a Chile, în timp ce guvernul militar ucidea mii de oameni şi închidea şi tortura alte zeci de mii. Între timp, „Băieţii de la Chicago” (Chicago Boys), alcătuit din mai mult de 100 de studenţi trimişi de către un program al Departamentului de Stat să studieze economia la Universitatea din Chicago, au lansat un program radical de privatizare, deregularizare si implementare a politicilor neoliberale, care au ţinut economia urlînd pe parcursul dictaturii de 16 ani a lui Pinochet.

În Cuba, Statele Unite au sprijinit dictatura lui Batista în timp ce acesta a creat condiţiile represive care au condus către Revoluţia Cubaneză, ucigînd 20.000 dintre proprii cetăţeni. Fostul ambasador Earl Smith a mărturisit în faţa Congresului că „SUA erau atît de influente în Cuba, încît ambasadorul american era al doilea om în stat, uneori chiar mai important decît preşedintele”. Dupa revoluţie, CIA a lansat o lungă campanie de terorism împotriva Cubei, antrenînd cubanezii exilati in Florida, America Centrală şi Republica Dominicană în vederea comiterii de asasinate şi sabotaj.

Războiul civil care a măturat El Salvador în anii ’80 a fost o revoltă populară împotriva unui guvern care conducea cu cea mai mare brutalitate. Cel puţin 70.000 de oameni fuseseră ucişi şi alte mii erau dispăruţi. Comisia Adevărului a Naţiunilor Unite (UNTC), întemeiată după război, a descoperit că 95% dintre victime fuseseră ucise de către forţele guvernamentale şi echipele de exterminare, şi doar 5% de către gherilele FLMN (Frontul de Liberare Naţională din El Salvador). Forţele guvernamentale responsabile pentru măcel fuseseră, aproape în întregime alcătuite, antrenate, înarmate şi supervizate de către CIA, forţele speciale americane şi Şcoala Americilor (instituţie americană). Rolul americanilor în această campanie de terorism statal este acum apreciat drept modelul de „contra-insurgenţă” de urmat.

CIA a lansat operaţiuni de eliminare a guvernului liberal ales al lui Jacobo Arbenz în Guatemala în 1954. CIA a recrutat şi antrenat o mică armată sub conducerea exilatului Castillo Armas pentru a invada Guatemala, cu 30 de avioane americane nemarcate oferind sprijin aerian. Ambasadorul american Peurifoy a pregătit o listă de guatemalezi ce trebuiau executaţi, iar Armas a fost instalat preşedinte. Domnia terorii ce a urmat a condus la 40 de ani de razboi civil, în care aproape 200.000 au fost ucişi, mulţi dintre ei indigeni.

La aproape 200 de ani după revolta sclavilor care a creat statul Haiti, cetăţenii au ales un guvern cu adevărat democratic, condus de către preotul Jean-Bertrand Aristide, în 1991. Însă, preşedintele Aristide a fost răsturnat printr-o lovitură de stat, sprijinită de SUA, după doar 8 luni, iar Agenţia de Spionaj a Ministerului american al Apărarii (DIA) a recrutat o organizatie paramilitară, numită FRAPH, pentru a distruge mişcarea Lavalas înfiinţată de Aristide. CIA l-a angajat pe liderul FRAPH, Emmanuel „Toto” Constant şi i-a trimis armament din Florida. Cînd Clinton a trimis o forţă de ocupaţie pentru a-l readuce pe Aristide la putere în 1994, membrii FRAPH reţinuţi de armata americnă au fost eliberaţi prin ordin de la Washington, iar CIA a păstrat FRAPH ca bandă criminală care să-l submineze pe Aristide şi mişcarea sa. După ce Aristide a fost reales în 2000, o echipă americană a antrenat 600 de foşti membri FRAPH şi pe alţii din Republica Dominicană pentru a pregăti o nouă lovitură de stat. În 2004, au lansat o campanie de violenţe pentru a destabiliza Haiti, furnizînd astfel pretextul ca forţele americane să aterizeze în Haiti şi să-l elimine pe Aristide de la putere.

Lovitura de stat din 2009 din Honduras a condus la represiuni severe şi uciderea politicienilor aflaţi în opoziţie, a organizatorilor de sindicate şi a jurnaliştilor. La momentul loviturii, oficialii americani au negat orice fel de implicare. Însă, două dezvăluiri Wikileaks au arătat că Ambasada SUA a fost principala putere care a administrat urmările loviturii de stat şi care a format guvernul actual, care îşi reprimă şi ucide cetăţenii.

Numărul morţilor din războiul mexican al drogurilor a depăşit 100.000. Cel mai violent cartel este Los Zetas. Oficialii americani numesc Zetas „cel mai avansat tehnologic, sofisticat şi periculos cartel al drogurilor ce operează în Mexic”. Cartelul Zetas este alcătuit din forţe de securitate mexicane antrenate de forţele speciale americane la School of Americas din Fort Benning, Georgia si Fort Bragg, North Carolina.

Anastasio Somosa a condus Nicaragua ca pe un fief personal timp de 43 de ani, cu sprijin necondiţionat din partea SUA, în timp ce Garda lui Naţională comitea fiecare crimă imaginabilă, de la masacre şi tortură, pînă la şantaj şi viol cu impunitate completă. După ce a fost eliminat de la putere, în urma Revoluţiei Sandiniste din 1979, CIA a recrutat, antrenat şi sprijinit trupe “contras” pentru a invada Nicaraguaşi a înfăptui acte teroriste pentru a destabiliza ţara. În 1986, Curtea Internaţională de Justiţie a găsit SUA vinovată de agresiune împotriva Nicaragua. SUA a încetat recunoaşterea jurisdicţiei Curţii Internaţionale de Justiţie.

Oficialii americani responsabili pentru lupta împotriva drogurilor au vrut să-l aresteze pe Manuel Noriega, în 1971, atunci cînd acesta era şeful spionajului militar panamez. Aveau suficiente dovezi pentru a-l condamna pentru trafic de droguri, însă acesta era si un agent vechi şi informator al CIA, deci precum alţi agenţi CIA traficanţi de droguri de la Marsilia pînă la Macao, era intangibil. Cînd a devenit conducătorul de facto al statului Panama, Noriega a devenit şi mai important pentru CIA, raportînd despre întîlnirile cu Fidel Castro şi Daniel Ortega din Nicaragua şi sprijinind războaiele americane sub acoperire din America Centrala. Noriega a renunţat probabil la traficul de droguri în 1985, cu mult înainte ca SUA să-l inculpe pentru aceasta în 1988. Punerea sub acuzare a fost pretextul pentru invazia Statelor Unite în Panama în 1989, a cărei unic scop a fost acela de a da americanilor mai mult control asupra Panama, cu preţul a 2000 de vieţi.

Eduardo Galeano scria în „Venele deschise ale Americii Latine” (Ed. Politică, 1983, pag. 329): „Dependenţa nu încetează, îşi schimbă doar substanţa şi strategiile... invazia modelelor culturale ale metropolei prin mass-media, transplantul cultural, asistenţa financiară sub mantia căreia se ascund multe pumnale strălucitoare, devin prioritare, cum prioritară devine organizarea internaţională a inegalităţii culturale şi economice. Subdezvoltarea latino-americană este o consecinţă a dezvoltării altora, că noi, latino-americanii sîntem săraci, deoarece pămîntul pe care călcăm este bogat şi că locurile binecuvîntate de natură au fost blestemate de istorie”. Galeano, un intelectual de marcă, cu acces la educaţie, ştiinţă şi cultură, la tiparniţe şi mass-media, la avantajele economice ale societăţii de consum, dă glas frustrărilor unei întregi naţiuni, mari cît un continent, cu un trecut şi o cultură puternică şi comune. Dar şi cu frustrări pe măsură născute din secole de colonialism, uneori sălbatic, care a lăsat în urmă state independente sărace şi îndatorate.

E important să pledăm pentru Democraţie, Libertate, Egalitate şi Fraternitate, dar să aruncăm o privire şi la context!