Articol

O lansare de carte inedită, cu un debut editorial la o vârstă la care alţii sunt obişnuiţi cu premii literare, un public mai mult decât numeros la astfel de evenimente şi o sală caldă, chiar şi la propriu, în ciuda frigului de afară şi a condiţiei de care se bucură Casa de Cultură a Sindicatelor Reşiţa.

În aceste împrejurări, fericite, vorbim despre ceea ce s-a întâmplat luni seara (un alt lucru inedit pentru programări de acest gen), martori fiind la debutul editorial al avocatului Ioan Iancu, de la baroul Reşiţa. Şi dacă vorbim de un avocat cu veleităţi literare, auditoriul, în marea lui parte, nu putea să fie decât din rândul judecătorilor, procurorilor, grefierilor, colegi cu autorul, din Reşiţa, dar şi din Haţeg, locul originii lui Ioan Iancu, şi Deva.

„Croitorul de îmbrăţişări”, cartea de poezie despre care autorul spunea că a scris-o în doar două-trei luni, după ce a petrecut câteva ore într-o zi sub teiul lui Eminescu din Copou, este un îndemn la lectură şi atunci când eşti cuprins de melancolie, dar şi în momentele în care simţi că te revolţi împotriva politicienilor pe care Ioan Iancu îi ironizează, în dese rânduri, sub formă de pamflet.

Într-o încercare de plasare a autorului într-un context literar, criticul şi poetul Costel Rupa, a spus: „Domnul Iancu este un neo-păunescian. Sună un pic dur, poezia lui Păunescu duce într-o zonă de angajare socială care rămâne mereu în urma marii poezii. Poezia de angajament social presupune o implicare în social ce te distrage de la visare, n-ai cum să fii şi ancorat social, dar şi un romantic. În «Croitoraşul cel viteaz», ca să parodiez într-un fel, e şi puţin romantic, e şi angajat social. Parodiile lui sunt suculente, şi dacă le citim cu atenţie, găsim parodii de la «Zdreanţă», poezia copilăriei noastre, până la parodiile după Eminescu, «La steaua care a răsărit», de pildă (...)”

Dacă poetul Petru Bungărzan a remarcat calităţiile literare ale autorului, ziaristul şi criticul literar Ioan Ştiube a plecat de la ceea ce el consideră că poezia e „un organism care bruiază”. Şi plecând de la curentele existente în literatură, a remarcat că: „Poezia domnului Iancu nu este una post-modernă, dar poezia are şi capacitatea de a se reîntoarce asupra ei însăşi, de a-şi reevalua etapele, de a reveni la ele, fie sub formă tematică, fie sub formă stilistică. Sigur, domnul Iancu are preferinţă pentru parodie, pentru satiră. Din acest punct de vedere poezia poate fi şi valoroasă, dar şi să implice un risc. Acela de a nu mai fi de actualitate. Lucru care a fost parodiat, pamfletat, ridicularizat mâine nu mai există”.

Dincolo de opiniile criticilor şi cunoscătorile de curente literare, debutul poetic al lui Ioan Iancu a avut şi darul de a-i aduna la un loc pe membrii unei bresle profesionale, nu întotdeauna uniţi. Iar autorul le-a promis un nou volum de poezii.