Poate nu este cel mai interesant subiect pentru un editorial, însă, sincer, mi-e lehamite să tot scriu despre Viorica Dăncilă care se face, şi ne face, de râs pe unde merge în Europa, despre oaia şi cormoranii lui Daea, despre deputaţii şi senatorii care dorm ca nesimţiţii în băncile parlamentului, despre partide, candidaţi, campanii electorale, promisiuni, voturi cumpărate, alegeri, congrese şi programe de guvernare. Mi-e scârbă pentru că în 30 de ani de libertate am avut parte în politică doar de ipocriţi, mincinoşi, nesimţiţi, popândăii şi hârciogii.
Subiectul de astăzi este despre sport. Sport în general, nu despre o ramură anume. Şi scriu după ce am văzut ieri finala Campionatului Mondial de Handbal Masculin. Danemarca şi Norvegia, două ţări având, la un loc, puţin peste jumătate din populaţia României, au jucat în ultimul act al competiţiei. Oricare dintre ele ar fi câştigat ar fi triumfat spiritul nordic. Victoria, prima din palmares, a fost de partea echipei daneze, neînvinsă în competiţie, iar Norvegia a bifat a doua finală consecutivă. Noi, nici măcar nu ne-am calificat, pentru că de ani buni, nu mai contăm la acest nivel. Ne mulţumim să ne entuziasmăm de realizările unor echipe precum Angola, Qatar, Egipt, Tunisia, Coreea de Sud, Japonia. La cum arată handbalul nostru, mi-e teamă că vor mai trece mulţi ani cu noi în faţa televizorului.
Vorbeam despre spiritul nordic, care e prezent chiar şi atunci când aceşti sportivi sunt în vacanţă. Două exemple, câte unul pentru fiecare ţară. În 1992, Danemarca a fost chemată de UEFA pe ultima sută de metri să participe la Campionatul European de Fotbal, în locu Iugoslaviei, exclusă din competiţie. Aflaţi în vacanţă, fotbaliştii s-au adunat de pe plajele mărilor şi oceanelor, şi-au făcut încălzirea în aeroporturi, între două zboruri, s-au prezentat şi au câştigat, învingând în finala Germania cu 2-0. La ediţia precedentă a Campionatului Mondial de Handbal, echipa masculină a Norvegiei a primit un wild card de participare, în locul Australiei. Nordicii, nu doar că nu s-au făcut de râs, dar au ajuns până în finală, pierzând în faţa Franţei.
Două poveşti adevărate din ţări în care parlamentarii vin la lucru cu bicicletele ori circulă cu mijloacele de transport în comun, fără să le fie ruşine de acest lucru, iar guvernanţii s-au întrecut în strategii, au investit în săli de sport, stadioane şi în sportul de masă. Iar ca fapt divers, nu am auzit până acum ca şefii lor de partide să fi avut condamnări penale, ori ca politicienii să se fi murdărit cu fonduri europene sau guvernamentale desatinate infrastructurii în sport, şi nu numai.
Pe când la noi... Mai bine tac. Nu de alta, dar mărturisisem că mi-e lehamite să mai scriu despre politicienii noştri. Măcar astăzi.
RSS Feed