Articol

Astăzi se împlinesc 23 de ani de la declanşarea mitingului-maraton al muncitorimii reşiţene. Decembrie 1994. Cel dintâi protest de asemenea dimensiuni şi durată din România post-decembristă. Nouă zile de stat în stradă, de revendicări, de nemulţumiri, de speranţe care, până la urmă, s-au transformat în dezamăgire.

Pentru mişcarea sindicală de la noi, acele proteste au reprezentat mulţi ani un reper pentru întreaga ţară. O lecţie de predat la toate consfătuirile şi seminarele sindicale pe această temă. Nemulţumiri au mai existat şi după acel moment, oamenii au mai ieşit în stradă unde au revendicat tot felul de drepturi, însă niciodată cu atâta intensitate şi demnitate. Şi mai ales, paşnic. Deşi le ajunseseră cuţitul la os, iar ei au protestat aproape zece zile în frig, nu s-au gândit niciodată să-şi facă dreptate singuri. Săî răspundă la provocări  şi să vandalizeze, cum se întâmplă în situaţiile în care frustrarea atinge cote extreme. Au scandat lozinci împotriva Puterii de atunci, au cerut să li se dea de lucru şi să vină primul-ministru, Nicolae Văcăroiu, la Reşiţa.

Şi a mai fost ceva în acele zile în Piaţa Prefecturii despre care s-a scris şi s-a vorbit prea puţin după aceea. Pe nedrept, al spune astăzi, când cu toţii am trăit fel şi fel de momente asemănătoare. Este vorba de solidaritatea reşiţenilor, dar nu numai. O solidaritate izvorâtă din nevoia şi dorinţa de a schimba ceva. Îmi amintesc că, după două-trei zile de proteste, în fiecare dimineaţă, la intrare în piaţă, îşi făceau apariţia maşini încărcate cu pâine şi cornuri calde, cu apă, în timp ce unii veniseră cu cazanele cu ceai. Mai mult de atât, din satele Banatului de Munte începuseră să sosească ajutoare constând în alimente. Nu multe, să fi săturat miile de protestatari, dar suficiente pentru a exprima o stare de spirit a întregii populaţii. Pe acest fond al solidarităţii oamenilor, fapt ce nu s-a mai repetat de atunci, la Reşiţa, într-o seară friguroasă, au venit prim-ministrul vremii, Nicolae Văcăroiu, şi doi dintre cei mai reprezentativi politicieni ai momentului: Dan Ioan Popescu, celebrul DIP, ministru al Economiei, şi Viorel Hrebenciuc, secretar general al PDSR. A fost interpretată ca o mare victorie a protestatarilor, una amară, însă, cum aveam să constatăm mai târziu.

Să ne amintim de acele vremuri ca de un început a tot ce vreţi dumneavoastră, inclusiv ca de un început al sfârşitului industriei reşiţene. Dacă atunci era doar o temere, astăzi a devenit o certitudine.