Reşiţa are foarte puţine imobile vechi care să ne amintească de evoluţia sa în timp. Deşi, a cunoscut etape de dezvoltare pe vremea împăraţilor Imperiului Hasburgic, ea nu a fost niciodată egala Timişoarei, Aradului sau chiar a Lugojului sau Caransebeşului din acest punct de vedere. Partea veche a oraşului, în care mai existau câteva clădiri construite cu un secol în urmă, a fost culcată la pământ pentru a face loc unui obiectiv industrial măreţ la mijlocul anilor ’70, Blumingul, nefuncţional astăzi din raţionamente ce ţin de economia de piaţă.
În aceste condiţii, ne fălim (cum îi stă bine unui bănăţean de munte) cu ce (mai)avem. Cu blocurile din Govândari ori cu imobilele la care se lucrează de ani şi ani şi nu se mai termină. Dar cum ne mândrim? Simplu, cu faţade murdare, de un gri bolnăvicios, cu balcoane închise care cu termopan, care cu cornier şi sticlă de la geamgiul de cartier, cu spaţiile comerciale de la parterul blocurilor – aranjate fără gust, parcă în duşmănie, cu acoperişurile de toate formele, ş.a.m.d.
Uneori, dacă nu eşti atent, îţi poţi scânti piciorul când vrei să intri într-un astfel de magazine, cu scări deteriorate şi mizerabile. Să nu mai vorbim de acele spaţii comerciale „bune de închiriat”, pe ale căror trepte de la intrare au crescut buruienile nepăsării proprietarilor.
Situaţia nu este de ieri, de azi şi nu se va schimba atâta timp cât cei în cauză nu vor fi sancţionaţi drastic pentru modul în care arată aceste spaţii.
RSS Feed