Articol

Decembrie este luna în care românii sunt mai puţin preocupaţi de muncă şi mai mult cu gândul la sărbătorile care se succed cu repeziciune şi care nu sunt puţine la sfârşitul anului. Dacă toate aceste sărbători se adaugă sâmbetelor şi duminicilor din calendar, precum şi zilelor premergătoare Crăciunului ori Revelionului vom constata că din 31 de de zile, jumătate se duc pe cumpărături, cadouri şi pregătiri pentru bairamuri la locul de muncă, în familie ori la restaurant, iar cealaltă jumătate se transformă într-o dulce aşteptare..

La loc de cinste, în timpul acestei vânzoleli naţionale, vor sta cârnaţii şi caltaboşii, jumările, toba, şoricele şi piftia. Cultura porcului, mai ales a celui din bătătura ţăranului, e mai presus de tendinţele din bucătăria de tip nou, pe care o vedem în documentare ori în emisiuni cu nu ştiu ce masterchefi. Niciodată românii nu vor da pomana porcului pe o porţie de fructe de mare sau un preparat bazat pe legume, lăcuste şi gândaci thailandezi. Oricât de gustoasă şi sănătoasă ar fi o asemenea mâncare, noi nu vom renunţa la obiceiul de încinge mămăliga în grăsimea care sfârâie în tigaia plină de carne, la jumările încă calde, la varza murată, la gogonele ori la ţuica fiartă care, cel puţin aşa se spune, ajută la digestie.

Pentru noi, porcul este un brand de ţară, aşa cum cangurul este pentru australieni, vaca pentru argentinieni şi votca pentru ruşi. Fără porc de Crăciun, am fi ca un popor fără identitate. A încercat ministrul Daea să ridice oaia la rang de ambasador al României în relaţiile economice cu Uniunea Europeană, dar nu a reuşit. Altfel spus, porcul e porc şi în şanţ, dincolo de faptul că omului i se atribuie anumite apelative legate de cel sacrificat de Ignat, între care cea cu „te-ai îmbătat ca un porc”, e insultătoare pentru un animal pe care nimeni dintre noi nu l-a văzut căzând în nas de la băutură, aşa cum se întâmplă cu omul.