Menu

Articol

Despărţirea de ursuleţi şi cum să devii artist la Viena. Interviu cu Constantina-Elisabeta Vanca

Constantina-Elisabeta Vanca este actriţă din Viena şi a venit la Reşiţa, cu Teatrul Pygmalion, pentru a prezenta spectacolul „Vânătoarea de şobolani”, de Peter Turrini, în regia lui Tino Geirun. Înaintea premierei, din seara de 10 mai, 2015, de la Teatrul de Vest din Reşiţa, Constantina-Elisabeta Vanca şi-a făcut timp pentru a ne acorda un interviu.

De unde sunteţi şi cum aţi ajuns în Viena?

Sunt născută în Bistriţa-Năsăud şi am copilărit în România până la vârsta de 4 ani.

V-aţi născut înainte de revoluţia din decembrie, din România, aşa că aţi mai prins „epoca Ceauşeacu”.

Mama ştie lucrurile acestea şi mi-a povestit lucrurile acestea, dar eu nu-mi aduc aminte. Am venit în Viena cu mama, în ’90 sau ’91.

Vă aduceţi aminte de momentul în care v-aţi mutat cu familia în Austria?

Aşa, exact, nu mai ştiu, dar ţin minte foarte bine un lucru; eu nu am ştiut că plecăm definitiv sau ne mai întoarcem, copil fiind nu am realizat exact ce se întâmplă. Dar ţin minte că am avut doi ursuleţi, un ursuleţ copil şi un ursuleţ mamă, care îl ţinea pe ursuleţul copil în braţe. Deci erau, aşa, îmbrăţişaţi. Şi eu am vrut să-i iau cu mine, dar, aveam multe bagaje şi mama mi-a zis să nu-i luăm că o să-i luăm când ne întoarcem. Dar, totuşi, ştiam că mergem să locuim în Austria. Şi ţin minte că eu le-am promis ursuleţilor că atunci când o să fiu mare o să vin să-i vizitez. Şi o să-i aduc în Austria. Şi când am fost mai mare, chiar am rugat-o pe bunica să-mi aducă ursuleţii din România, dar nu mi i-a adus. Şi eu întreb în fiecare an de ursuleţii din România. Eu cred că i-au aruncat şi nu vor să recunoască asta.

A fost prima despărţire dramatică din viaţă...

Da, a fost despărţirea de ursuleţii pe care i-am iubit. Şi nu i-am mai revăzut niciodată... (râde, se întristează) Atunci am fost foarte tristă. De fapt, am fost trisă mult timp.

Înţeleg că aţi plecat în Austria numai cu mama. Şi fără ursuleţi...

Da. Tatăl meu, din păcate, a murit când eram foarte mică şi nu-mi aduc aminte de el. Dar, acum, am un tată pe care îl iubesc, ne înţelegem foarte bine. Pot să spun că eu mi-am ales tatăl. Mai în glumă, mai în serios, aşa zice şi mama. Eram mică-mică, l-am văzut, mi-a plăcut şi i-am zis mamei că vreau ca el să fie tatăl meu!

În Austria aţi luat viaţa de la capăt. Aţi început cu grădiniţa?

Ne-am mutat într-un sat. Pe mine nu m-au luat la grădiniţă. Nu ştiam limba şi n-au vrut să mă ia la grădiniţă. Am stat un an acasă cu bunica. Mi-a fost foarte urât. Bine, o aveam pe bunica, dar nu aveam prieteni. Bunica se juca baba-oarba cu mine ca să nu-mi fie urât. Anul acela a fost greu, plângeam, eram supărată. Până vena mama de la lucru... Mama s-a angajat la o croitorie, dar ea este bijutier. Acum lucrează bijutier în Viena. Apoi, am început şcoala şi am învăţat limba germană foarte repede. Mi-au zis că dacă nu învăţ limba trebuie să repet clasa. Şi n-am vrut să repet clasa. Nu am repetat niciodată o clasă. Am avut şi o îngrijitoare, care vorbea cu mine germană. Era profesoară şi am învăţat limba foarte repede. M-am adaptat destul de repede, mi-am făcut prieteni. La început am avut unele neînţelegeri cu copii. Nu înţelegeam ce spun, dar, ce nu înţelegi, nu te doare.

După şcoala generală?

Am făcut un liceu de informatică. Visul meu a fost să fiu actor, de când eram copil. Dorinţa asta să fiu pe scenă a fost în mine tot tipul. Şi dacă am făcut informatica am făcut-o numai ca să am o şcoală, o bază, în caz că se întâmplă ceva... Revin la copilăria din România. Când am avut trei ani ştiam peste 20 de poezii. Aveam un scăunel pe care mă urcam şi recitam poezii. Aceea era scena mea de acasă. Când veneau oameni la noi acasă eu urcam pe scăunel şi le recitam poezii. Dar, primul public adevărat, al meu, a fost la grădiniţă, când am recitat „Zdreanţă”. Şi am primit aplauze. Am fost fericită, dar mi se părea normal, fiindcă dinainte de asta ştiam că vreau să devin actriţă. Recunosc, îmi plăcea să fiu în mijlocul atenţiei. Din orice situaţie făceam un mic teatru, o scenă.

La şcoală aţi fost în vreo trupă de teatru de elevi?

Da, când eram la liceu, am fost într-o trupă de teatru de amatori. Deci, nu era o trupă de elevi. Erau acolo oameni de toate vârstele, tineri, dar şi actori pensionari, care mai voiau să joace teatru. Mi-a plăcut foarte mult acolo, cu oamenii aceia foarte pasionaţi. Dar, după liceu, m-am înscris la o facultate de ştiinţe politice.

Ştiinţe politice? De ce nu teatru?

Să vă spun sincer, la început mi-a plăcut politica. Chiar foarte mult. Dar, dacă aş fi terminat facultatea aceea, aş fi terminat-o numai ca să am o siguranţă financiară. Politica mi-a plăcut, dar, eram foarte tânără, când a dat primul examen la facultate, aveam 17 ani. Şi mi-a plăcut, dar, a venit un moment, în anul trei, când am făcut o greşală la un referat şi profesorul mi-a zis că eu nu sunt făcută pentru politică. Eram tânără, nu eram sigură pe mine şi am zis: are omul dreptate. El era şi profesor, dar avea şi o funcţie politică destul de mare şi mi-am spus, dacă el zice aşa, aşa este. Astăzi, dacă mi-ar mai spune acelaşi lucru, i-aş spune: ştii ceva, asta e părerea ta, eu am altă părere. Mi-am dat seama că ce spusesem eu nici nu era o greşală, ci o părere diferită de a profesorului. Au trecut ceva ani până să-mi dau seama că a fost o părere şi puteam să reacţionez şi altcumva. Dar, poate că situaţia aceasta, chiar, m-a ajutat. Mulţi oameni îmi spuneau: ce vrei să faci cu actoria, ce meserie e asta? Dar, am învăţat să-mi susţin părerile. Aceea era părerea lor, dar, părerea mea este că asta vreau să fac. Şi, m-am înscris la o şcoală de teatru. Anul viitor îmi dau examenul de absolvire şi o să devin actor profesionist.

Dar, aveţi deja o oarecare experienţă pe scenă.

Da, din primul an de actorie am avut norocul să învăţ cu Tino şi cu doamna Camelia, să joc şi să joc pe scenă. Doamna Camelia Tino a fost pentru mine un maestru care m-a învăţat, m-a ajutat, mi-a dat încredere şi în momentele în care nu am avut încredere în mine.

Aţi avut momente în care teatrul v-a dezamăgit?

Nu, teatrul nu m-a dezamăgit. Am avut o doză mare de naivitate, când am început şcoala, asta da, însă teatrul nu m-a dezamăgit aşa ca şi politica.

Dar există şi într-o trupă de teatru, invidii, bârfă, concurenţă.

Ca în orice meserie. Numai că actoria m-a învăţat să fiu mai puternică, să am mai multă încredere în mine. Actoria m-a schimbat foarte mult. M-a schimbat pozitiv.

Ce roluri aţi jucat?

Constantina-ElisabetaLa Pygmalion am jucat în „Suferinţele tânărului Werther”, de Goethe, făcut în versiune modernă de Tino Geirun, unde am fost Lotte. Dar, îmi aduc, acum, aminte că primul meu rol a fost în piesa „Anatol” de Arthur Schnitzler. Şi acolo mi-a dat doamna Camelia un rol în care aveam de spus o propoziţie. Şi eu i-am spus doamnei Camelia că eu nu vin la teatru ca să spun o propoziţie. Eu vin la teatru pentru rolul Annie! Doamna Camelia m-a certat şi mi-a spus că un actor adevărat nu face aşa ceva. Un actor adevărat trece prin toate etapele. Deci, acesta o să fie un lucru pe care nu o să-l uit niciodată! Am văzut că nu-mi dă rolul acela pe care eu mi-l doream din tot sufletul. Îmi plăcea rolul. Şi atunci am început să plâng... Trebuie să-mi cer scuze la colega mea, Iulia Baldasari. A fost rolul ei, dar, s-a întâmplat că ea a trebuit să plece în Elveţia. S-a dus acolo să muncească. Trebuia să muncească. Şi, atunci, cine trebuia să aibă rolul?! Cine a plâns pentru rol?! Eu! Şi doamna Camelia mi-a zis atunci, uite, tu eşti foarte tânără, nu ai experienţă. Cum să te pun pe scenă dacă nu ai experienţă. Şi eu am zis: eu fac rolul acesta! Dacă nu-l fac, atunci plec! Şi ea, a avut încredere în mine şi mi-a dat rolul. Şi l-am făcut. Eram în primul an la actorie şi asta mi-a dat foarte multă încredere, foarte multă putere să zic: vreau şi fac mai departe şi îmi place! Îi mulţumesc foarte mult pentru că mi-a dat rolul.

Şi, acum, aţi primit un rol important în piesa „Vânătoarea de şobolani”, în regia lui Tino Geirun.

Da, joc în „Vânătoarea de şobolani”, de Peter Turrini, împreună cu colegul meu de şcoală, de la Pygmalion, Daniel Gavriş. Premiera va fi duminică seara, la Teatrul de Vest Reşiţa.

O piesă în limba română, limbă pe care, am înţeles, aţi cam uitat-o şi acum vă străduiţi să o recuperaţi. A fost greu?

Greu... Are momente grele, momente frumoase... Mi-a fost un pic, aşa, frică... Cum fac, ce fac, cum zic cuvintele... Cum să pun accentul... Asta a fost cea mai mare problemă a mea.

Personajul vi se pare spectaculos, interesant?

Orice personaj pe care îl interpretezi este spectaculos şi interesant dacă ştii să-l faci spectaculos şi interesant. Nu există un personaj pe care l-am jucat şi nu l-am iubit. Fiecare persoanj are o parte din mine şi o parte lucrată. De multe ori mă uit şi la oameni şi încerc să văd ce se poate lua, ce se poate „fura” pentru un rol. Cum merge, cum pune mâna pe ceva, cum vorbeşte, cum acţionează. Asta ajută foarte mult când construieşti un persoanj.

Există şi lume care crede că actoria e o continuă distracţie,... e o joacă.

E şi joacă, e şi muncă. Amândouă. Merg împreună, una în alta,... Dacă nu te joci nici lucrul nu-ţi iese cum trebuie. Şi invers, dacă nu munceşti, joaca iese prost.Trebuie şi disciplină multă şi muncă multă. De multe ori eşti frânt după o repetiţie sau un spectacol. Ieşi încărcat de adrenalină şi nu ştii ce să faci cu adrenalina aia.

Cum vă reveniţi, cum vă refaceţi după un spectacol greu?

Fac meditaţie. Meditez.

Unii actori beau.

Eu nu beau. Încă nu beau! (râde)

Suntem înaintea premierei spectacolului „Vânătoarea de şobolani”. Aveţi emoţii?

Da, eu am emoţii şi cu două săptămâni înainte de fiecare spectacol. Dar, după aia, când sunt pe scenă, nu. Pe scenă mă concentrez la ce am de făcut şi uit de emoţii. După încheierea spectacolului, am aşa un sentiment de satisfacţie, aş putea spune, chiar, de fericire!

Spuneţi că vă simţiţi fericită cu munca aceasta de actor. Cui i-aţi mulţumi în primul rând pentru că faceţi ceea ce vă place?

Doamnei Camelia Tino, pe care o consider maestrul meu. Lui Tino, care a muncit foarte mult cu mine, şi lui mami,... părinţilor mei. Mai ales mamei mele, care, chiar înainte să plec în acest turneu mi-a spus: Eu am făcut tot ce a fost posibil să NU faci meseria asta. Să nu devii actor, să devii orice, dar nu actor. Am încercat orice ca să nu faci asta. Nu am reuşit, dar, acum sunt mândră de tine!

Powered by Jasper Roberts - Blog