România

Sigur, un adversar nepopular poate fi demonizat uşor, iar el devine tot mai nepopular prin demonizare continuă. Îmi amintesc că americanii se ştergeau la fund cu hîrtie igienică pe care era imprimat chipul lui Saddam Hussein. Era un fel de „muie Dragnea”. Sau de „călăul din Balcani”, un Miloşevici în corzi care nu mai ştia cum să explice că, de fapt, adevărul e altul.

Ieri, 3 martie, a fost Ziua Internaţională a Scriitorilor. O zi specială pentru cei care trudesc cu pixul şi coala de hârtie în mână sau în faţa calculatorului, în căutarea literelor care dau viaţă cuvintelor, propoziţiilor şi, în final, cărţilor care ajung, cel puţin aşa ar trebui, la cititori.

În spatele huzurului unei elite europene aflate în vacanţă – în timp ce atît de multe lucruri nu sînt în regulă – se află o posibilitate deplorabilă. Există posibilitatea, riscul, şansa, ca în viitorul nu foarte îndepărtat, comunităţile locale să dorească să se organizeze şi să se guverneze după cu totul alte principii, reguli şi politici. Despre re-întoarcerea la oraşul-stat am mai scris!

Sîntem la „sfărşitul vacanţei", aşa cum scriam de prin 2010, nu din dorinţa de a fi alături de „Sfîrşitul istoriei" lui Fukuyama, ci din incapacitatea mea lingvistică de a denumi un final de perioadă prosperă şi liniştită din istoria europeană, perioadă din care, eu personal, am oareşcare nostalgii. Este clar, ne aflăm la sfîrşitul unui ciclu de prospritate de 20 de ani care a luat sfîrşit.

Ce se întîmplă astăzi în România sare din orice schemă de analiză acceptată. Statul, împreună cu instituţiile sale, au devenit principala AMENINŢARE la adresa securităţii naţionale! Am citit, văzut şi ascultat sute de tone de informaţii şi comentarii referitoare la Justiţie, Toader, Statul paralel, Dragnea, KWI, Kovesi, SRI etc. TOATE abordează subiectul partizan, lozincard şi de suprafaţă.