Până la revoluție, urmăream campionatele europene și mondiale de fotbal la diferite posturi de televiziune sârbești. La două ore de transmisiune pe zi, nu aveam nicio șansă să fi văzut așa ceva la televiziunea noastră, singura, de altfel, existentă la vremeea aceea. Cei de pe la Moldova Nouă sau din satele de pe lângă graniță aveau norocul să „prindă“ sârbii cu un singur element de antenă, și acela confecționat dintr-un fir de fier-beton găsit pe șantierele de locuințe. Noi eram nevoiți să mergem în afara Reșiței, spre Caransebeș, sau spre Carașova, unde știam locurile cu semnal.
Ne adunam câte zece împătimiți ai fotbalului în jurul unui televizor marca Sport, pe dealuri, deasupra cimitirului, pe blocurile turn. Și o făceam cu câteva ore înainte de începerea meciului, să nu ne ocupe alții locul și să avem timp să pregătim antena, cablul, scăunelele ș.a.m.d. Ne făceam provizii dinainte cu bere (pentru cei care n-au trăit acele vremuri, trebuie spus că până și berea se găsea greu, nu doar carnea), semințe și de țigări. Musai să fi fost „Carpați“ fără filtru, o mahorcă ieftină, de care eram mândri și care ne-a marcat tinerețea. Uneori, mai mult ne chioram la televizor, fie din cauza ecranului minuscul, cu diagonala de doar 34 de centimetri, fie din cauza „puricilor“ de pe ecran. Alteori, când vedeam doar niște umbre care se deplasau dintr-o parte într-alta a ecranului, schimbam locul antenei, dintr-un loc în altul căutând o poziție mai bună, până ni se punea pe suflet.
Mare lucru nu înțelegeam nici din ce spuneau comentatorii sârbi. Dar în acele momente, important era că îi auzeam pronunțând numele fotbaliștilor, că eram acolo, având privilegiul de a urmări un meci de fotbal, pe care alți români nu îl aveau. Și eram fericiți pentru asta. Mai mult decât și-ar închipui generația din zilele noastre. Ne simțeam deasupra sistemului care ne servea doar două ore de televiziune pe zi, și acelea de propagandă. Acolo sus, pe deal, ne simțeam liberi și foarte apropiați sufletește unul de celălalt. Beam din aceeași sticlă cu bere, aceeași cafea nechezol făcută acasă, treceam țigara din mână în mână, și abia așteptam să se facă ziuă, să le fi povestit și colegilor de muncă cu lux de amănunte despre meciul văzut sus, pe deal.
Astăzi, nu mai există televizoare alb-negru cu diagonala de 34 de centimetri. Fiecare avem acasă o plasmă sau măcar un televizor color. Tehnologia bate fillmul vieții, ne permite să vedem meciurile inclusiv pe telefonul mobil. Chiar dacă se mai întâmplă să urmărim meciurile la câteo terasă, lipsește farmecul vremurilor de altădată. A nopților pierdute la Km 7, Carașova sau deasupra cimitirului de Govândari. Și, mai ales, parcă lipsesc prieteniile înfiripate în jurul sticlei cu bere de Ciclova, a nechezolului cu gust de cafea, a țigărilor Carpați, fără filtru, musai de Timișoara...
RSS Feed