Articol

Scriitorul Anton Georgescu, din Reşiţa, ne-a transmis spre publicare un eseu care abordează aceeaşi temă despre care a scris şi matematicianul-eseist Ioan Vida, în articolele publicate în Argument sub titlul „Există Dumnezeu?” Eseistul Anton Georgescu pledează tot pentru „împăcarea” dintre ştiinţă şi religie, aducând în argumentaţie afirmaţiile unor importanţi oameni de ştiinţă, precum şi unele construcţii de logică (personală) specifice ştiinţei. Cei doi cugetători reşiţeni, care pe undeva se întâlnesc în idei, au formaţiune ştiinţifică, Ioan Vida fiind matematician şi pasionat de fizică, iar Anton Georgescu este inginer, având preocupări literare, fiind şi un atent observator al fenomenelor social-politice.                                  

DIN  NOU,  ŞTIINŢA  ŞI  RELIGIA

Cu doar 2-3 decenii în urmă încă se menţinea, cel puţin la noi, antagonismul ştiinţă – religie, şi nu doar în concepţia ideologiilor de pe extreme, ci şi în convingerile oamenilor de bună credinţă. Abia în ultimul timp au pătruns în public scrierile unor marcanţi oameni de ştiinţă cu convingeri religioase, dar şi cu argumente peremptorii asupra creaţionismului, a prezenţei lui Dumnezeu în finalitatea cercetărilor ştiinţifice, ori în privinţa multor miracole. Primele scrieri cu adresabilitate spre marele public datează din ultimele decenii ale secolului trecut. Am mai menţionat în articole anterioare argumente ale fizicii moderne în favoarea religiei, numind şi savanţi care le promovează. Limitele corelărilor faptice aparţin oamenilor şi căutărilor lor şi nu se referă nicidecum la divinitate. Autori ca John Polkinghorne, Owen Gingerich, Basarab Nicolescu ne aduc sub ochii minţii multe asemenea desluşiri. Să mai amintim că mari fondatori ai ştiinţei, genii ale fizicii, ca Blaise Pascal  ori Isaac Newton erau profund marcaţi de credinţa în Dumnezeu în urmă cu secole, dar vremurile nu erau prielnice, conştiinţa omenirii nu avea încă maturitatea necesară abordării în ansamblu a unor problematici atât de depărtate între ele, pentru înţelegerea de atunci.

Recent, o prezentare a cărţii unui matematician în România literară (nr. 10/ martie 2015) de către un profesor de filozofie atrage din nou atenţia asupra congruenţei ideilor ştiinţifice cu preceptele religioase. În articolul Parabola plutonului de execuţie, Sorin Lavric comentează cartea lui John Lennox Groparul lui Dumnezeu. L-a îngropat ştiinţa pe Dumnezeu? (tradusă la noi în 2013, ed. GBV Romania) şi punctează câteva argumente şi raţionamente ce rezultă din carte. El spune că „matematicienii sunt mai înclinaţi să creadă în Dumnezeu decât biologii, (…) la matematicieni coerenţa formulelor le insuflă încrederea într-o lume guvernată de raţiuni subtile, în vreme ce în cazul biologilor bătălia necurmată pentru supravieţuire” îi face să vadă război peste tot. „Studiul matematicii te predispune la viziuni teiste, cercetarea biologiei la vederi ateiste.” (De altfel, nr. 10 al R.l. este captivant, câteva pagini mai jos Solomon Marcus, academicianul, ne aminteşte o mai veche aserţiune a sa. „Matematica este limbajul pe care Dumnezeu l-a folosit pentru a scrie universul.”). Polemica, veche de secole, „se hrăneşte din patru probleme capitale: originea vieţii, scopul universului, intenţia demiurgului şi rolul omului în planul demiurgic.”

Scepticii sau neîncrezătorii consideră înclinaţia spre religie „ivită din frica celor care nu vor… să accepte că universul e o grămadă de materie rostogolindu-se anapoda.” Frica asta, spunem noi, este de fapt o formă de regret eventual faţă de atâtea strădanii şi implicări spirituale aruncate la o groapă de gunoi cosmică, în cazul supremei lipse de sens a ateismului. Regret faţă de inutilitatea chiar a unor, multor sacrificii majore. Inutilitatea iubirii, oricum inerentă psyché-ului omenesc, ar face aceste regrete de neîndurat. Cum să fie toate acestea lipsite de orice noimă?!

Matematicianul J. Lennox abordează apoi  o analiză probabilistică a evenimentelor din univers, a căror organizare pur întâmplătoare „frizează imposibilul”. Compară apariţia omului în univers cu şansa unui condamnat aflat în faţa unui pluton de execuţie din cincizeci de trăgători de a scăpa nevătămat (parabola unui filozof canadian). Dacă totuşi se întâmplă, „înseamnă că undeva a existat o intenţie”: aceea de a proteja condamnatul, respectiv pentru discuţia noastră, cea de a crea omul. Din cărţile autorilor menţionaţi în introducere se pot face câteva estimări, pur orientative, asupra acestor (im)probabilităţi. Şansele ca evenimentele majore ale lumii actuale – ne referim aici doar la apariţia vieţii pe pământ, care include apariţia pământului cu condiţiile sale, respectiv apariţia omului şi a conştiinţei sale – să aibă loc din pură întâmplare, ca joc al hazardului, sunt practic nule. Singura explicaţie (de fapt, un amplu complex de explicaţii) este mâna lui Dumnezeu, văzută în toată imensa sa complexitate, inaccesibilă în întregime minţii omeneşti, căci infinită.

Astfel, putem admite că „apariţia unei inteligenţe de tip uman” nu doar „frizează imposibilul”, ci teoretic nu-l atinge, dar practic da, deoarece şansa respectivă este de 1 din , sau altfel scris,  ! (O. Gingerich, Universul lui Dumnezeu, ed. Curtea Veche 2010, pg. 66). Pentru a ne imagina cumva aceasta, să menţionăm că numărul particulelor de nisip de pe plajele lumii este cam 2 ×  (2 ori 10 la puterea 22), adică două zeci de mii de miliarde de miliarde, oricum inaccesibil imaginaţiei curente. Cine poate prevedea o întâmplare dintr-o astfel de imensitate, în afara unei capacităţi atotputernice?!

Apariţia vieţii este ilustrată prin altă metaforă. Având „toate componentele chimice ale celulei, posibilitatea ca din ele să obţinem o celulă prin infuzia unei energii puternice e aceeaşi cu şansa de a obţine o casă din cărămizile cărora le ataşăm un exploziv. (…) fără un aport de informaţie cu rol de matriţă arhitecturală, ea nu va fi obţinută nicicând.” Cine înlocuieşte explozivul cu mortarul şi celelalte ingrediente? Adăugăm şi aici că apariţia vieţii are probabilitatea inclusă în cea a apariţiei omului (ansamblul condiţiilor de viaţă pe Pământ ≈ ; constituirea celulei vii ≈ ).

Şi ne mai întrebăm când să se fi petrecut aceste evenimente, cu probabilitatea lor infinit de mică? Cosmologii spun că Universul nostru are vârsta de 13,7 miliarde de ani, 13,7× , adică 5×  zile, sau 1,2×  ore. (Să observăm că aceste numere au ordinul de mărime de zeci de ori mai mic, decât numitorul probabilităţii: exponenţii 9 sau 12, faţă de 17 sau 28). Păi, n-au fost destule zile, nici ore în toată această durată, ca probabilităţile infime respective să se materializeze de la sine, adică „din întâmplare”. Lucrul, lucrurile acestea le-a realizat numai Forţa divină.

Discuţia poate fi plictisitoare pentru cititorul neobişnuit cu cifrele şi cu numerele mari şi ne cerem scuze. Am vrut totuşi să ilustrăm succint că discuţia existenţei lui Dumnezeu, a Instanţei Supreme, poate fi făcută şi prin prisma celor mai avansate abordări ştiinţifice, care duc la acelaşi rezultat ca religia. Jocurile comparative cu cifre şi numere „infinit” de mari sau de mici sunt în bună măsură speculaţii, ele nu sunt accesibile direct gândirii omeneşti. Ce am dorit este să sugerăm şi celor mai obstinaţi atei că nimic nu se poate desfăşura ordonat, chiar dacă haotic (în sensul haosului ordonat), fără o coordonare supremă. Haosul ordonat este o altă teorie.

Parafrazând, pentru un moment de impietate, versul Poetului, uimirea rămâne, „Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici [gând] spre a cunoaşte,/ Şi [lumea]-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte.” Adică „de la sine, întâmplător” n-are nici o şansă, „în zadar”.

Zice un conlocutor al nostru, dascăl de matematică de felul lui (I. V.), despre sufletul unui om obişnuit, care are toate motivele să creadă în Dumnezeu, la bucurie cât şi la necaz. Dacă ai o mare bucurie, împlinire, o stare de fericire, cui îi mulţumeşti? O trăieşti aşa, în gol, aproape degeaba? Ori dacă ai o suferinţă, un necaz, chiar o nenorocire, cui te plângi, la cine te rogi să te ajute? Dacă nu-L ai pe Dumnezeu, toate acestea nu te confirmă ca entitate spirituală privilegiată, mai cu seamă dacă te limitezi la materie. Iar noi menţionăm în plus iubirea, al cărui imperativ îl resimte orice om, fie că „a scris” sau nu „o poezie”, la viaţa lui.

Savanţii, fizicienii şi ceilalţi, discută şi despre miracole, lucruri, fapte care au loc ca din alte dimensiuni, din alte realităţi. Dar cum altfel? E o discuţie la rândul ei delicată. În fond, o întâmplare ce are loc, chiar dacă probabilitatea teoretică de , nu e un miracol? Viaţa… Poate că vom aborda şi o asemenea chestiune, miracolele, cu ajutorul lui Dumnezeu şi fără să-i plictisim pe cititori.

În orice caz, cum spune J. Polkinghorne în cartea Teologia în contextul ştiinţei (ed. Curtea Veche 2010) – el fiind şi teolog – „Nici ştiinţa, nici religia nu au acces la adevărul absolut, aflat dincolo de orice provocare.” De bună seamă, ele sunt ale oamenilor, care caută; şi caută…

R., martie 2015.

Anton Georgescu